Denumirea acestei cronici are o valență de clișeu. Sper ca, până la finalul ei, impresia să nu rămână aceasta. Așa cum și eu am crezut, vizionând „O, dulcele meu pământ”, că minim o parte a poveștii este un clișeu și că e o cale de a reduce nivelul meu de implicare în spectacol. Adevărul s-a dovedit a fi altul.
Acest spectacol prezintă diferite valori. Este, simultan un ghid pentru metoda teatrului devised (unde cel puțin unul dintre elementele teatrale necesită implicarea întregii echipe), o incursiune în mijlocul atrocităților din Siria și o epopee, întinsă pe două continente și trei țări, despre căutarea salvării.
Asta în timp ce personajul interpretat de Corinne Jaber gătește un fel de mâncare siriană. Personajul de naționalitate germano-siriană, la fel ca actrița, marchează prin gătitul de kubbeh legătura cu pământul ei natal. Singura ei legătură directă, înainte de a-l întâlni pe Ashraf.
Ashraf este un tânăr activist sirian, a cărui familie a rămas în țara marcată de război civil. Abătut și în căutarea sprijinului, el începe o aventură cu personajul feminin. Se simte o discrepanță între ceea ce femeia spune și ceea ce transmite cu privire la legătura fizică dintre ei. Pare să o intelectualizeze drept „singurul lucru care putea fi făcut” în acest context. În tot acest timp, atașamentul față de Ashraf, dar și față de cauza în care el crede, o transportă într-o lungă călătorie, al cărei deznodământ ar putea fi chiar moartea.
Un spectacol olfactiv
Așa cum a spus și Laura Barnett pentru The Guardian, „O, dulcele meu pământ” este un spectacol „must-smell”. Mirosul, nu întâmplător, este simțul asociat cu actul rememorării, unul dintre cele mai intime momente. Pregătirea de kubbeh, cu mirosul puternic de ceapă călită, semnifică faptul că protagonista nu poate fugi de realitatea siriană, dar nici de dragostea pentru Ashraf, acest reprezentant al tragediei care se întâmplă în țara bunicii și a unuia dintre părinții ei.
Dacă îți place cum scriem, ne poți susține printr-o cafea
Mărturiile refugiaților sirieni rămân inconturabile, dar și ale celor care încă trăiesc în țara măcinată de conflicte. Protagonista îi întâlnește pe aceștia în călătoria sa disperată. La începutul drumului ei, recunoștea că nu știe multe despre situația din țara ei natală. A ajuns la cunoașterea situației nu prin documentare, ci printr-un plonjon în acțiunea sângeroasă de pe continentul asiatic.
Corinne Jaber a spus că nu se aștepta, în momentul elaborării spectacolului, în urmă cu mai mult de zece ani, ca războiul civil să dureze. Și totuși, acesta rămâne o realitate și acum.
Spectacolul de după spectacol. Cum se naște ficționalizarea
În workshopul susținut de Corinne Jaber ulterior spectacolului, ea a spus că povestea de dragoste este un element pur fictiv. Asta în vreme ce mărturiile sunt rezultate din documentare. A precizat și că documentarea nu s-a extins mai departe de Iordania, întrucât intrarea în Siria ar fi fost mult prea periculoasă.
Povestea de dragoste a conturat, cel puțin din punct de vedere teatral, creșterea mizei individuale. Teatralitatea ar fi fost poate mai redusă dacă întreg spectacolul ar fi fost o serie de relatări obținute în urma cercetării de teren. Un partener amoros a făcut mai credibilă o intrare într-o zonă de război. În special trăirile a mii de kilometri în teamă și condiții improprii, cu mărturii și detalii șocante auzite, respectiv văzute.
Arcul dramatic al poveștii extraconjugale își găsește așadar justificarea. Deși admit că aș fi preferat să existe o altă justificare, în loc. Nu este însă lipsită de putere reuniunea cu Ashraf. Mai ales pentru că este extrem de scurtă. Pare să nu fi durat mai mult de câteva minute în realitatea acestei povești. Căutarea lui Ashraf se simte, într-un fel, ca o căutare de sens, dar și a liniștii în cel mai înfiorător loc de pe Pământ. Este și un contrast între ceva ce ar putea fi o dramă de familie, cum s-a mai văzut de multe ori (deși nu este, protagonista plecând rapid de lângă Ashraf și familia lui, fără resentimente), și o tragedie care afectează milioane de oameni. Chiar și acum, în realitatea noastră, a luat viețile a sute de mii.
CITEȘTE ȘI FNT 2023 | Dans și Oxigén
Spectacolul însuși este un masterclass în ficționalizare. Acest efect este creat de melanjul dintre teatrul verbatim sau aproape verbatim (reproducerea interviurilor cu refugiați) și adăugarea elementelor ce țin de ficțional.
Detalii tehnice
Conceptul și interpretarea îi aparțin artistei germano-siriene Corinne Jaber. Însă conceptul creativ a fost elaborat prin metoda devising theatre în strânsă colaborare cu Nicolas Chorier, care a fost de asemenea responsabil de light and sound design.
Două companii de teatru au produs acest spectacol: Young Vic Theatre (Anglia) și Théâtre de Vidy (Elveția). Spectacolul este în limba engleză, cu supratitrări în limba română disponibile pe durata desfășurării. Durata este de o oră fără pauză.
Date fiind temele abordate, este recomandat ca publicul să aibă peste 12 ani împliniți.
Cronică redactată de Irina Balcu (departamentul #teatru)
Editare de Rahela Ulici
Layout de Briana Lupea
Corectură de Iulia Dromereschi