Micile istorii personale au fost mereu un subiect de interes pentru mine, în special când au legătură cu familia, așa că am fost destul de entuziasmată să văd Vel D’Hiv: Ocară și lacrimi în cadrul Festivalului de Film și Istorii Râșnov. Filmul regizat de David Korn-Brzoza prezintă povestea evreilor parizieni care au fost arestați și trimiși la complexul sportiv Velodromul de Iarnă (Vélodrome d’Hiver) înainte de a fi deportați în lagăre de concentrare, precum cel de la Auschwitz.
Ideea filmului s-a vrut a fi una destul de intimă, prezentând poveștile unor persoane care au supraviețuit în Velodromul de Iarnă, pentru că erau copii când a avut loc razia. Vel D’Hiv: Ocară și lacrimi combină interviuri cu acești supraviețuitori și imagini preluate, de cele mai multe ori, din arhivele personale, alături de mici momente de animație.
A fost o combinație clasică, văzută de multe ori până acum, dar subiectul atins este unul de care nu auzisem prea multe, așa că mă bucur că am reușit să aflu mai multe informații despre această tragedie, de care francezii au ajuns să se simtă rușinați, la fel ca de întreaga Ocupație. Le-au luat decenii (în 1995, președintele Jacques Chirac a ținut un discurs celebru despre ce s-a întâmplat la Velodromul de Iarnă) să recunoască pe deplin că unii conaționali au fost părtași la ce s-a întâmplat pe Velodrom și acțiunile de după.
Poveștile care merită să fie spuse
Pe 16 și 17 iulie 1942, peste 10 000 de evrei au fost arestați în Paris, o bună parte fiind trimiși la complexul sportiv Velodromul de Iarnă, unde au stat timp de cinci zile, înainte ca majoritatea să fie trimiși la Auschwitz, în Polonia, loc în care mulți dintre ei și-au găsit sfârșitul.
Soarta evreilor francezi în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a fost tragică, la fel ca în majoritatea Europei. Condițiile din Velodrome d’Hiver erau unele cu adevărat grele, fiind un spațiu închis, acoperit de un tavan de sticlă, cu atât de multe persoane înghesuite la un loc. Temperaturile ridicate au avut și ele un impact semnificativ, razia poliției franceze având loc în mijlocul verii.
Cum să construiești un film
Partea mea preferată din film a fost tenta personală pe care a dat-o poveștii, căci s-a folosit destul de mult de fotografii din arhivele personale ale persoanelor intervievate. De cele mai multe ori, acestea erau portrete sau poze cu întreaga familie, ceea ce a oferit o anumită doză de intimitate. Îmi place că filmul nu s-a limitat doar la interviuri și la mici momente de animație și că a decis să adauge și aceste fotografii.
Pe de altă parte, animațiile din film s-au simțit destul de reci și nu mi-a plăcut neapărat această decizie. Acestea au apărut mai mult în a doua partea a peliculei și, mă gândesc, au avut scopul de a contura atmosfera din Velodrome d’Hiv, din moment ce nu există poze din acel loc. Chiar dacă înțeleg această decizie regizorală, mi se pare că e destul de repetată în ultimii ani în filmele documentare care vor să facă ceva mai „diferit” dar care, în final, se dovedește destul de banală.
Citește și FFIR15: ,,Foamete”- Adevărul crunt scos la iveală
Consider că filmul și-a atins foarte bine scopul de a informa publicul asupra unor evenimente importante și mai puțin mediatizate, mai ales că e un moment istoric greu de readus la suprafață, pentru că produce răni, atât pentru urmașii colaboraționiștilor, pentru victime și urmașii acestora, dar și pentru națiunea franceză ca ansamblu.
Totuși, partea artistică nu este chiar atât de bine dezvoltată și în anumite momente filmul devine ușor previzibil, chiar repetitiv.
Cu o durată de aproape două ore și prezentând niște povești foarte emoționante, Vel D’Hiv: Ocară și Lacrimi devine destul de obositor și anumite părți din acesta „se pierd”. Aș fi apreciat dacă ar fi avut o durată mai scurtă, devenind astfel un mediu ceva mai potrivit pentru dezvoltarea acestor istorisiri.
Material de Carla Pantilie (departament #cinematics)
Editare de Radu Eremia
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu