Debutul în lungmetraj al regizorului Guido Hendrikx, membru al Juriului Profesionist din cadrul Festivalului de Film și Istorii Râșnov, a fost prezentat sub forma unei proiecții speciale urmată de Q&A cu regizorul.
Filmul lansat în 2016 este un eseu politic îndrăzneț, având la bază migrația refugiaților, în special din Africa în Europa. Povestea este atent construită și recurge la o auto-ironie pe care am întâlnit-o destul de rar în astfel de filme cu substrat politic.
Acesta începe cu un prolog format din momente extrase din materiale de arhivă. Rezumă istoria omenirii, cu accent pe migrație. Asta mi s-a părut o manieră puternică de a începe un film și mi-a atras imediat atenția.
Actul I – Perspective de dreapta
Pelicula se împarte în trei acte, un prolog și un epilog. Primul act, numit „in which he tells them how it is”, este o introducere perfectă în atmosfera filmului. Acțiunea se desfășoară într-o sală de clasă destul de simplă, cu o tablă cu cretă, scaune și niște mese. Un peisaj destul de clasic, dar care va fi puternic potențat de acțiune.
În fața sălii de clasă vine un bărbat înalt, cu părul blond, arătând aproape ca orice stereotip european. Acesta este interpretat de talentatul Valentijn Dhaenens, care pe parcursul filmului ne va oferi un personaj foarte bine nuanțat. Scopul lui în acest act al filmului e să stea în fața unor emigranți africani veniți în Europa plini de visuri și speranțe, determinați să muncească pentru a-și construi un trai mai bun și mai liniștit.
Aici intervine bărbatul, care începe un discurs politic anti-imigrație. Acesta devine, treptat, tot mai agresiv, folosindu-se foarte mult de numere și statistici pentru a le arăta că nu sunt bine primiți în Europa.
Mi-a plăcut foarte mult că regizorul a decis să înceapă filmul prezentând o perspectivă foarte controversată. Mai ales că nimic nu ne este explicat pe deplin. Spectatorul vede doar un bărbat alb, privilegiat, care vorbește în fața unor imigranți de culoare, cu o clară superioritate, ceea ce evident este destul de deranjant pentru majoritatea persoanelor. În actul II, acest tablou începe să capete sens.
Actul II – Perspective de stânga
Al doilea act al filmului, intitulat „in which he tells them how it is – again” prezintă o perspectivă total opusă față de actul precedent. Se abordează aceeași temă, aceeași sală de clasă, aceeași persoană în fața sălii de clasă, dar de data asta se pune în lumină o perspectivă de stânga, care dă destul de rapid în stupiditate.
Citește și FFIR 15 | A coase pentru a protesta – arme nucleare și pace feministă
Această parte este exact opusul primului act, bărbatul din fața clasei fiind ușor umil în fața imigranților și aducând în discuție teme precum colonialismul și impactul pe care l-a avut asupra cetățenilor din țările afectate de acest fenomen. Tenta satirică se face cel mai mult remarcată când bărbatul propune ștergerea tuturor granițelor din lume pentru a facilita migrarea populației.
Actul III – Cât de greu e să fi imigrant în Europa?
Ultimul act al filmului se numește „in which he sticks to the rules” și ne arată realitățile prin care trece un imigrant pentru a avea toate actele în regulă în țara în care dorește să se stabilească.
Discuțiile pe care acesta le are cu subiecții filmului se desfășoară la o masă, unde bărbatul și participanții la documentar stau față în față și trec prin procesul de obținere a vizei, în conformitate cu standardele în vigoare din Țările de Jos.
Ne sunt prezentate regulile și procedurile absurde pe care trebuie să le îndure imigranții, de cele mai ori aceștia fugind de războaie sau de regimuri politice abuzive.
Epilog – Viitorul
În această parte de final a peliculei ieșim din sala de clasă care ne-a fost prezentată ca spațiu de desfășurare al acțiunii pe tot parcursul filmului și ne îndepărtăm și de cadrele foarte strânse, cu care ne obișnuisem.
Citește și FFIR15 | „Ape tulburi” – Apă și teflon, combinație mortală
Acum, camera este plasată la o distanță considerabilă, surprinzându-l pe actorul principal, care este abordat de niște persoane de culoare și începe o discuție informală. Aceștia din urmă doresc la rândul lor să se stabilească în Olanda și îl roagă pe actor să îi ia cu el. Acest cadru larg mi s-a părut mult mai intim și de impact decât orice altă scenă din film, atât pe partea de imagine cât și pe partea de poveste.
Personajul colectiv numit Europa
Personajul interpretat de Valentijn Dhaenens este creditat în finalul filmului ca „Europa”, ceea ce mi s-a părut un gest destul de îndrăzneț și l-am apreciat mult. Mi se pare că regizorul a încercat să construiască acest personaj colectiv format din mici fragmente din viața cotidiană a unor diferite categorii de cetățeni europeni.
Mi-a plăcut foarte mult această idee și felul în care a fost conturat a fost destul de unic. În special pentru că este un film de debut al unui regizor relativ tânăr, acesta având doar 29 de ani când a fost lansat filmul.
Dorești să citești mai multe materiale despre festivalurile de film?
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această peliculă a fost stilul experimental pe care a decis să îl abordeze și care a fost executat cu multă atenție. Singurul lucru care nu a fost neapărat pe placul meu a fost felul în care regizorul a decis să își încadreze subiecții, decizând să folosească destul de multe cadre strânse, în special gros-planuri și planuri detaliu.
Inițial, am crezut că a vrut să transmită o anumită senzație de intimitate, care, din păcate, nu a ajuns la spectatori, dar cu cât mă gândesc mai mult realizez că este posibil să fi luat această decizie de imagine pentru a transmite anumite stări inconfortabile.
Pentru mine, totuși, a fost o decizie destul de neinspirată și aș fi preferat să recurgă la încadraturi mai largi, pentru a ne lăsa să intrăm puțin mai mult în viața participanților.
Combinația dintre filmul de ficțiune și filmul documentar este un subiect care mă interesează destul de mult în ultima perioadă și îmi place să văd idei cât mai curajoase și neconvenționale în această direcție.
Auto-ironia de care dă dovadă „Străin în Paradis” este și ceva destul de greu de atins chiar și în cazul regizorilor cu experiență, în special când vorbim de un film documentar.
Este foarte ușor să o dai în extreme și să iasă astfel un film cu o valoare artistică destul de slabă, dar filmul în discuție a reușit foarte bine să balanseze niște perspective opuse, păstrând totuși o bună doză de originalitate.
O cronică de Carla Pantilie (departamentul #cinematics)
în cadrul Festivalului de Film și Istorii Râșnov 2023
Editare & corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Teodora Dumitroaea