Spectacolul de teatru „Eu nu am furat niciodată nimic”, regizat de Radu Savin, a fost o surpriză plăcută pentru mine. A fost prima oară când am participat la acest tip de teatru, imersiv, și a fost o experiență interesantă. M-am simțit ciudat la început și nu știam cum ar trebui să reacționez. Eram tensionată, iar când unul dintre actori a interacționat cu mine m-am simțit de parcă privirile tuturor erau asupra mea.
Premisa spectacolului
Am apreciat și am admirat modul în care Șerban Ghilvaci a intrat în personaj încă din momentul în care ne-a chemat în sala cu primul cadru al spectacolului. Acesta s-a dovedit a fi apartamentul lui Adrian Voicu, student la Institutul Agronomic din București. Imediat după am aflat că noi, ceilalți, eram de fapt colegi de-ai lui care veniserăm la o petrecere.

Aceste întâlniri erau obișnuite și de fiecare dată se întâmplau la unul dintre studenți acasă. Ceilalți doi studenți din rolurile principale, Anca Mitrea (Ileana Ursu) și Mircea Mistodie (Alex Cruceru), au ieșit în evidență cu propriile lor fire narative, al căror punct comun este dilema morală care se desfășoară în fața noastră până spre finalul spectacolului.
Citește și: FFIR#15 | „Un om din Băilești – Amza Pellea”. Un prinț al teatrului românesc
Tema abordată a fost de nișă, după părerea mea. Deși am auzit multe istorisiri din acea perioadă, fie de la părinți, bunici sau profesori, sau poate citind istorici, nu știam foarte multe despre viața de student și organizarea politică a instituțiilor. Niciunul dintre membrii familiei mele nu a mers la facultate în acea perioadă. Decorul și recuzita au fost atât de bine gândite și detaliate, încât intrai în acel univers, în acea epocă, instant.
Muzică, știri și steagul României
Mi-au rămas în minte sunetele, cele de fundal, care mimau girofarurile poliției sau trecerea unei mașini, radioul care transmitea știri sau de unde răsunau diferite melodii. Teodor Horea este s-a ocupat de sunet în cadrul acestui spectacol, sunet care a ajutat la crearea unei atmosfere potrivite.

Schimbarea scenelor, la propriu, a fost un alt element inedit, la care nu nu mai luasem parte înainte. În total, spectacolul a avut loc în trei săli care reprezentau trei locuri: apartamentul lui Adrian, sala de clasă și sala de conferințe. Fiecare dintre ele avea un decor caracteristic, dar cel mai impresionat mi s-a părut ultimul. Pe un perete se afla tabloul lui Nicolae Ceaușescu și steagul României.
Citește și: FFIR#15 | „Tár”: Portretul unui geniu muzical
Momentul era atât de intens și în acel punct am intrat în poveste așa de mult, încât când Tovarășa Vasileasa (Ela Ionescu) a intrat în sală, m-am ridicat și eu în picioare, din instinct. La final, când s-a aplaudat, partea din spectacol s-a suprapus cu felicitarea actorilor.

Câteva concluzii
Ce apreciez la teatrul de bună calitate este naturalețea actorilor, dicția, contopirea cu personajul încât să nu existe nicio crăpătură prin care să vezi urme ale artistului din spate. De asemenea, toată echipa care face eforturi ca elementele care compun acest moment (sunete, lumini, decor, recuzită, interacțiune cu publicul) să creeze un tot artistic este de admirat.
Participarea la spectacolul imersiv m-a convins să îi solicit un interviu regizorului, despre care am aflat ulterior că este și scenarist.
Îl puteți citi pe platformă.
Un material de Georgiana Cilian, jurnalistă FFIR#15
Editare și corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Radu Eremia
Lasă un răspuns