După proiecția specială a filmului „Cazul inginerului Ursu” a avut loc o dezbatere pe tema justiției reale și a celei simbolice. La aceasta au participat regizorii filmului, Șerban Georgescu și Liviu Tofan. Alături de ei au fost Alexandru Groza, istoric, reprezentantul Muzeul Ororilor Comunismului în România, și Germina Nagâț, cercetătoare la CNSAS. Inginerul Andrei Ursu a participat online din Chicago. Istoricul Cosmin Budeancă a moderat discuția.
În cadrul dezbaterii s-au discutat evenimentele ecranizate, dar și ce se poate face în continuare. Lupta pentru condamnarea torționarilor securiști și obținerea dreptății pentru victimele comunismului este încă în desfășurare. Participanții la această întâlnire ne-au transmis să nu renunțăm.
Cazul Gheorghe Ursu
Germina Nagâț, din partea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a abordat subiectul justiției reale. A explicat ce se poate face concret pentru a contribui și a face o diferență. Victimele sau urmașii victimelor ororilor comunise pot să depună o cerere către CNSAS pentru a li se investiga cazul. Trebuie doar ca aceasta să fie făcută de una dintre aceste persoane, iar apoi consiliul preia cazul.
Pe lângă cei doi ofițeri care l-au torturat pe inginerul Gheorghe Ursu, Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu, mai sunt aproximativ alți 1800. Din păcate, deși în cazul Ursu Înalta Curte de Casație și Justiție a negat că s-au încălcat drepturile omului, pe 27 iulie 2023, Nagâț ne-a transmis să nu ne pierdem nădejdea.
Muzeul Ororilor Comunismului a început în anul 2022, printr-o colaborare cu Fundația Gheorghe Ursu, să dezvolte un concept numit „Seismograf 77”. Acesta se bazează pe personajul-cheie, Gheorghe Ursu. Expoziția îi este dedicată în totalitate și abordează problema torționarilor și a victimelor. Înainte de a se da sentința definitivă în acest caz, muzeul a creat un memoriu numit „Apel împotriva uitării”, prin care s-a exprimat năzuința de a vedea o justiție corectă. Aceste proiecte au ajutat la consolidarea unei justiții simbolice.
Ceea ce rămâne din perspectiva justiției simbolice este acțiunea individuală a fiecăruia dintre noi de a conștientiza mai mult decât o expoziție sau dezbatere, ci impactul pe care inginerul Ursu l-a avut asupra sistemului.
(Alexandru Groza)
Un ultim semnal de alarmă
Liviu Tofan a mărturisit că acest proiect a fost lansat mult mai repede decât ar fi trebuit și practic a apărut din cauza unei urgențe. La începutul lunii mai, s-a dat o decizie potrivit căreia pe 4 iulie 2023 urma să fie emisă sentința definitivă. Acest proiect a fost început în urmă cu doi ani. Andrei Ursu a dorit ca filmul să fie lansat înainte de audierea din 4 iulie, pentru a fi folosit ca un ultim semnal de alarmă pentru a se face dreptate. Filmul s-a lansat cu câteva zile înainte de 4 iulie și regizorul consideră că a fost bine că nu au fost influențați de decizia justiției.
Citește și FFIR#15 | „Cazul inginerului Ursu” – Istoria pe care trebuie să o cunoaștem
„A fost extraordinar că l-am cunoscut pe Gheorghe Ursu foarte profund, și că l-am cunoscut pe Andrei Ursu”, a spus Șerban Georgescu. Sunt oameni la fel ca inginerul în cauză, care, după mici nedreptăți vin și spun ce se întâmplă. Ca exemplu, am primit cazul unui pădurar care a tot încercat să împiedice tăierile ilegale de păduri din Maramureș, dar a fost omorât. Undeva, pe acest drum, cineva are puterea de a opri justiția reală și chiar de a șterge rolul acesteia.
Andrei Ursu, fiul inginerului Gheorghe Ursu, a atins subiectul justiției reale din perspectiva sa, inițiatorul investigației, cel care a pornit această luptă pentru dreptatea tatălui său. La întrebarea moderatorului „De ce ne privește acest subiect al luptei împotriva ororilor?” el a răspuns simplu, dar categoric: „Ca să nu se mai repete”. Justiția punitivă este cea care păzește societatea noastră de o repetare a crimelor. Dacă noi condamnăm real pe cei care au făcut aceste crime, putem să evităm instaurarea unui sistem represiv, unei dictaturi.
Dezinformarea ca armă a inculpaților
Cosmin Budeancă a menționat în deschiderea acestei dezbateri cazul Ilenei Negru, cea care și-a dat foc în 25 mai 2023 în numele eroilor martiri. Fiul acesteia, Adrian Florin Negru, fusese împușcat în Brașov, strigând „Jos Ceaușescu!”. Nici pentru acesta nu s-a făcut dreptate. Andrei Ursu a menționat că acest caz este asemănător cu cel al lui Gheorghe Ursu.
Acesta a tras un semnal de alarmă cu privire la dezinformarea căreia i-am căzut pradă în ceea ce privește Securitatea și a ofițerilor securiști de atunci. Acum, aceștia defilează la televiziunile naționale, spunând că erau personajele pozitive ale poveștii. Dintre aceștia, unii au fost martori la procesul lui Gheorghe Ursu. Au susținut impunitatea și metodele lor lipsite de violență. Au afirmat că ar fi fost doar patrioți și ar fi apărat țara de amenințările din afară. Din păcate, instanța de judecată a luat de bune declarațiile lor.
Făptașii, unii dintre ei, încă trăiesc bine, și unii dintre urmașii acestora se află în funcții înalte. Faptul că istoria este îngropată și ne prefacem că totul este în regulă înseamnă că facem o nedreptate victimelor de atunci și deteriorăm justiția reală.
Ce se poate face de acum încolo?
Concluzia la ce se poate face în viitor, după toate cele întâmplate este, din punctul de vedere al CNSAS, să vorbim, să nu tăcem. Dacă suntem victime sau urmași ai acestora, să înaintăm acea cerere tipică prin care Consiliul va putea să înceapă o investigație. Trebuie să conștientizăm și să fim capabili să punem un filtru când vine vorba de argumentele pro-comuniste și gândirea anilor ´80. Prin intermediul justiției simbolice, putem să combatem, ca societate, efectele unor sisteme moștenite.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului are atribuția de a găsi modalități de a pune în practică justiția reală. Există instanțe care se pot autosesiza în baza unor probe doveditoare. Alexandru Groza este și el de acord că sursa principală pentru a dezvălui adevăratele probleme ascunse de acest discurs ultranaționalist este accesarea dosarelor CNSAS.
Din perspectiva cinematografică, se pot face alte proiecții pentru a face alte subiecte cunoscute, cum ar fi al copiilor constrânși de Securitate să devină informatori. Este un subiect foarte delicat, dar cu potențial pentru a aduce în atenția publicului realitatea. Există și o foarte mare discrepanță între filmele care tratează acest subiect, al ororilor comunismului, în România, față de o altă națiune din vest, de exemplu Germania. Aceasta a făcut în 33 de ani mii de astfel de filme, pe când în România s-au făcut, probabil, în jur de zece. Poate că generațiile care vor veni vor avea un impact și acest lucru se va schimba. Totul începe cu punerea de întrebări și căutarea adevărului în propriile familii.
Material de Georgiana Cilian (jurnalistă FFIR#15)
Editare și corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu