Pe 22 august am avut ocazia de a vedea primul meu film din Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Documentam poveștile oamenilor din comunitate, când mi-am dat seama că filmul începuse de zece minute și eu nu eram la cinematograf. Am intrat în sală și m-am așezat pe scaun, în timp ce, pe ecran, un bărbat de vreo 50 de ani își spunea povestea.
Granița Morții (România, 2020), regizat de Cătălin Apostol, este povestea unor oameni care au încercat sau au vrut la un moment dat să treacă frontiera țării, în perioada în care nu le era permis. Ei trebuiau să treacă de grănicerii care îi așteptau, instruiți să-i oprească dacă nu le ascultau ordinele la timp.
Până acum pare o poveste clară, nu-i așa? Există personaje pozitive și personaje negative. Însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Iar în niște vremuri în care libertatea era limitată, acest fapt se putea observa mult mai clar.
Cât ești dispus să dai pentru libertate?
Nu știu cum să descriu documentarul, și când spun asta nu e o exagerare sau o încercare de justificare. Pentru că aici nu vorbim despre ficțiune, vorbim despre oameni reali, în carne și oase. Oameni care au reușit să scape din țară și oameni care nu. Și alții care au murit înainte să poată încerca. Mereu e despre oameni, acum mai mult ca niciodată. Nu știu cum să le fac dreptate. Dar cred că misiunea mea acum nici nu e să o fac. Poate e destul să dau mai departe puțin din poveștile pe care le-am aflat.
Mereu mi s-a părut destul de dificil să scriu despre documentare. Ce observi: elementele cinematografice sau oamenii? Când încetezi să mai diseci acțiunile lor de parcă ar fi personaje, parte dintr-o poveste regizată? Cum faci distincția?
Nu am răspunsuri clare la întrebările astea, dar pot să vă povestesc puțin despre cum a fost experiența pentru mine.
Citește și cronica filmului „Operațiunea Ciocolata”
Mi-a plăcut mult alternarea mărturiilor oamenilor prezenți cu frânturile de film alb-negru. Acestea aveau scopul de a reconstitui ceva din îmbrăcămintea, comportamentul, condițiile și circumstanțele care existau în acel moment. Au fost perfect echilibrate. A fost vorba despre multe lucruri și mi-am pus o mulțime de întrebări pe parcursul filmului. Cât ești dispus să dai pentru libertate? Cum trăiești fără ea?
Am aflat povestea unui tânăr care a înotat timp de o oră și jumătate, traversând Dunărea, ca să ajungă în Serbia. Acum este stomatolog în România, în localitatea natală, chiar în fostul cabinet medical unde s-a născut. Asta s-a întâmplat după ce a locuit în Austria o perioadă îndelungată. E un cerc complet.
„America e aici unde sunt acum.”
Un om-călăuză, care ducea persoane la graniță, și-a spus și el povestea. Aștepta ca aceștia să ajungă în siguranță pe malul celălalt al Dunării înainte să plece. Ochii îi jucau în lacrimi. A fost arestat când voia să ducă ultimul grup de (zece) oameni în Serbia și, în sfârșit, să-i însoțească.
A făcut șase ani în pușcărie înainte să poată veni acasă. Timp în care lumea din jur s-a comportat cu soția și cei patru copii ai săi rămași de parcă erau proscriși. Ani mai târziu simte că a câștigat în sfârșit libertatea pe care o râvnea. Oare când e prea târziu?
Întrebat dacă acesta ar mai vrea să emigreze acum într-o altă țară, așa cum plecau oamenii atunci, el a spus: „America e aici unde sunt acum. Și Austria. Și Germania.”
Un alt om a traversat granița cu dorința de a se duce în SUA, dar a sfârșit prin a rămâne 12 ani în Austria, iar după s-a întors în țară. Stă de vorbă cu un polițist de frontieră când merge să vadă locul pe unde trecuse în urmă cu 30 de ani. Are loc un schimb de replici, iar la un moment dat se aude în fundal: „Dac-ar putea vorbi Dunărea…”
Una dintre poveștile cele mai marcante a fost cea a unui tânăr care primise livretul de militar. A doua zi a plecat de acasă și a dispărut timp de zece zile. Familia lui a fost sunată să vină la morgă. În buzunar i-au găsit buletinul, livretul și adresa unchiului său din străinătate. După ce a fost bătut, a fost împușcat în gură de către persoana care îl păzea la spital. Lor li s-a spus că a fost călcat de tren. Un cadru se oprește câteva secunde pe un tablou cu el. Mă surprind gândindu-mă cât de frumos e. Și cât de tânăr. Cum a rămas așa timp de ani și ani. Mă întreb dacă ar fi simțit vreodată că i s-a făcut dreptate.
Personaje negative sau personaje pozitive?
Am avut și ocazia de a urmări și spusele a doi foști frontieriști, unul dintre ei colonel la Securitate. Cum decizi cine a fost personajul negativ și cine cel pozitiv? Oare să crezi povestea mamei înlăcrimate sau a fostului șef la Securitate care susține vehement că povestea cu trenul e adevărată și că nu s-au întâmplat ilegalități la granițe?
Sau să ne uităm la celălalt om, care fusese frontierist, dar care spune clar că au existat și nedreptăți? Povestește cum, de câțiva ani, a început să picteze în ulei. În spatele unui soldat se ascundea un artist. E o ironie prea fină acolo ca să nu fie remarcată.
Mulți dintre grăniceri erau, de fapt, niște puști de 18-20 de ani. Oare chiar simți că ai vreo alegere atunci? Li se spunea că dacă nu vor trage ei în fugari, vor trage aceștia în ei. Cât mai e empatie când intervine teroarea?
Oamenii de pe celălalt mal al Dunării îngropau cadavrele românilor care fugeau din țară pentru că nu voiau să „le lase ale nimănui”. Pescari sârbi salvau români în bărcile lor când îi vedeau în râuri. Autoritățile din țara de la graniță își rezervau dreptul de a decide dacă o persoană merita sau nu să treacă mai departe în alte țări din Europa sau să se întoarcă unde o aștepta doar pușcăria. Exista un lanț de comandă și o ierarhie care menținea totul în funcțiune. O ierarhie a morții.
Ca să nu fie uitate
A fost un documentar care m-a afectat. Nu cred că poți rămâne indiferent la situațiile acestea. Nu știu deseori nici cum să reacționez la ele. Pentru că doare, dar știu că lucrurile astea ar trebui aflate. Știute, învățate, discutate, să nu se oprească vreodată din a provoca durere. Pentru că victimele acestei perioade merită să li se ducă poveștile mai departe, nu să fie uitate.
În ziua de 22 august, timp de o oră jumătate, am reușit să uit de propria mea realitate. Am dat-o la schimb pe realitatea unor oameni care au trăit în timpul regimului comunist și care erau însetați de libertate.
Atât de însetați, încât erau gata să moară pentru ea.
O cronică scrisă de Teodora Dumitroaea
(departamentul #cinematics)
Editare și layout de Diana Hîncu
(coordonatoare dpt. #cinematics)
Corectură de Iulia Dromereschi