Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2023 a început pe 13 august, iar o parte din echipa AIVImedia.hub și-a reluat locul de partener media și a organiza inclusiv câteva ateliere pentru localnici, printre care și cel de jurnalism cultural. Participantele au fost încurajate să aplice cunoștințele dobândite, prin realizarea unui interviu cu o personalitate din cadrul festivalului. Nicolae Pepene a fost alegerea unuia dintre grupuri, alegere care a permis întoarcerea în timp a tinerilor pentru a descoperi istoria festivalului în sine. Rezultatul interviului este acest articol.
Pe Nicolae Pepene îl găsim în curtea Centrului de Educație Schubz din Râșnov, în mijlocul unui grup, vorbind animat despre dezbaterea la care tocmai luase parte. Muzeograf și istoric, domnul Pepene reușește să capteze atenția interlocutorilor săi, aparent fără a depune eforturi. Cu un rol deosebit în istoria Festivalului de Filme și Istorii, dar și în cea a Cetății Râșnov, și-a aplicat experiența managerială în cadrul mai multor proiecte cu tematică educațională sau culturală alături de Primăria Râșnov. A fost de acord să ne povestească despre această activitate.
Cum ați ajuns să faceți ceea ce faceți?
După ce am terminat Facultatea de Istorie am avut șansa să mă angajez ca muzeograf la Muzeul Național Bran. Atunci începea, încet, încet, să fie recuperată istoria castelului, istoria regală. Era o temă istorică puțin abordată, așa că m-a tentat. Licența mi-o dădusem în istorie contemporană, despre partidul național al lui Gheorghe Brătianu. Atunci am cotit-o spre istoria familiei regale, m-am lăsat „cucerit profesional” de tot ce înseamnă această tematică. Începând de la fotografii de epocă, pe atunci destul de rare, până la informații foarte valoroase (repet, ne aflam în 1995, când nu era la modă să fii regalist), nu aveai cum, ca tânăr istoric, să nu fi fermecat de istoria aceasta romantică a Branului, istorie legată de Regina Maria.
Ce înseamnă să fii muzeograf?
Te ocupi de patrimoniu: îl cercetezi, îl fixezi, dacă ai șanse poți să faci și o expoziție. Eu am preferat să mă concentrez la cercetare. Am început să public, însă la momentul respectiv am avut foarte puține opțiuni pentru publicarea a tot ceea ce acumulasem ca informație. Odată cu anii ’90, a intervenit o schimbare bruscă în viața mea. Ca tânăr muzeograf cu un salariu absolut penibil, mi-am dat seama că nu aceasta este calea pe care mi-o doresc în viață. Putem fi idealiști, putem să punem multă pasiune în ceea ce facem, dar cred că nu strică, mai ales când ești tânăr, să fii și realist și să te respecți pe tine.
Atunci am luat o decizie foarte drastică. Mi-am dat demisia și am plecat de la Muzeul Național Bran. M-am dus într-un domeniu total străin pentru mine, unde am luat-o de la capăt. Consider că nu degeaba istoricii sunt foarte recrutați, începând de la serviciile secrete, până la servicii financiare și vânzări. Îi găsești în domenii unde nu te aștepți. Cred că istoria, în primul rând, îți dă încredere, îți formează un limbaj, niște dexterități, te poți acomoda la diverse meserii. Pentru mine, această schimbare a reprezentat o distanțare față de domeniu. Însă n-am renunțat niciun moment la pasiunea pentru istorie, pentru că poate să devină cea mai complicată limbă străină dacă te-ai dus acolo să faci o facultate și atât. Dar dacă te-ai dus conștient că este vocația ta, atunci lucrurile merg ușor pentru că iubești ceea ce faci.
Pasiunea – o condiție necesară, dar nu suficientă
Începi cu pasiunea, apoi acumulezi în facultate o deontologie profesională, ceea ne deosebește de învățători, preoți, ziariști care se apucă să scrie istorie. Ești pregătit niște ani în a fi foarte conștient, întrucât de multe ori o carte de istorie poate să fie la fel de năucitoare precum o armă, fiindcă te joci cu mințile oamenilor. Când scrii o carte de istorie, trebuie să fii conștient că ai datoria de a căuta adevărul istoric. Când ai publicat ceva, scopul este de a epuiza tot ceea ce puteai epuiza ca surse istorice. Deci, până a ajunge să judeci un fapt istoric, cam asta ar fi procedura, să-l cercetezi cât mai adânc, apoi să faci o analiză cât mai echidistantă și dacă ții neapărat, poți să și judeci, asumând că ai chiar toate informațiile care să-ți permită așa ceva.
Revenind: mă simțeam neîmplinit profesional, nu eram foarte confortabil în poziția mea din mediul privat, ruptura neavând alt motiv decât cel financiar. Dar recunosc că aveam pentru mine și familia mea un anume confort din acest punct de vedere, un confort pe care nu l-aș fi avut niciodată dacă eram angajatul statului român. La un moment dat, după ce mi-am dat demisia de la compania multinațională la care mă angajasem, mi-am deschis o editură care mergea pe o nișă de piață. Am scos cele mai multe albume istorice. Lucrurile erau pe un făgaș profesional deja: aveam o editură, scriam cărți, cercetam, puteam să trăiesc din asta relaxat. Dar viața îți rezervă multe surprize.
Vrei să ne susții și să citești mai multe articole voxtastice?
Plecasem de la Bran supărat, un tânăr rebel. Susțineam că nu vreau să mai aud niciodată în viața mea de instituțiile statului român. Dar am cunoscut un om deosebit în anul 2006, pe tânărul primar al orașului Râșnov, Adrian Ioan Veștea. Nu m-a convins să intru în politică, dar s-a stabilit o prietenie care și-a spus cuvântul în 2008, când primăria Râșnov a recuperat cetatea. El și cei din primărie au considerat că aș fi persoana de încredere și cu pregătirea profesională necesară pentru a mă ocupa de cetatea Râșnov.
Când am venit aici, în 2008, procesul era încă în desfășurare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să stabilesc niște rigori legate de legislație, care ne-au ferit să facem greșeli fatale pentru destinul cetății, adică să pierdem procesul și să rămână administrația privată care era deja. Ministerul Culturii primise aprobarea să transforme cetatea în pensiune turistică și acelea erau destinații pentru cazare. În mijlocul cetății, pe zidurile istorice, urma să fie extinsă zona de restaurante. Chiar era în plan un restaurant cu acoperiș de sticlă… o monstruozitate.
Râșnovul: cetatea care trăiește
Totuși, oamenii aveau așteptări de la noi, așa că am propus primăriei o strategie de valorificare a cetății, supranumită „cetatea care trăiește”. Le-am spus: „Oamenii pot veni în cetate și dacă nu avem un muzeu sau zidurile restaurate. Putem să spunem povestea acestei cetăți, să facem un fel de muzeu în aer liber, dar mai ales putem să facem evenimente. Să demonstrăm, lucru care nu se prea întâmpla în România, că un monument istoric are valoare și poate să trăiască nu neapărat doar prin patrimoniu, ci și prin evenimentele pe care le găzduiește”.
Am avut noroc, pentru că în 2009 s-a deschis o axă de finanțare pentru promovare turistică și n-a fost nevoie să folosim bugetul local. Am inițiat atunci trei evenimente. Ne-am gândit cum ar fi ca, după ce începe vacanța, în timpul verii, să facem un festival de două săptămâni în care să avem un program dedicat exclusiv copiilor. Și așa a apărut Jocmania, o grădiniță arheologică în cetate, cu tot felul de ateliere și jocuri. Apoi am propus primăriei un festival de reconstituire istorică. Văzusem în străinătate treaba aceasta și mi se părea de efect asupra publicului larg.
Valoarea reconstituirii istorice este să ai scene de luptă, ateliere meșteșugărești, toate documentate din istorie. Nu sunt o pastișă potrivită pentru Studiourile Disney. Ai oameni care joacă niște roluri documentate și adaptate din istoria locală. Așa au venit pentru prima oară în cetate reenactori din Bulgaria, care făceau pe dacii și romanii, pe cavalerii cruciați, și pe turcii care au asediat Râșnovul. Apoi am mers spre zona mai târzie a Evului Mediu, cu mercenari din secolul al XVII-lea care au mișunat prin zona noastră. Apoi, am avut trupe austriece sau chiar detașamente de români.
Citește și FFIR15 | Interviu cu Maia Morgenstern: „Sunt o spectatoare onestă”
Festivalul de Film și Istorii Râșnov
Vedeta listei a fost Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Chiar zilele acestea am descoperit o notiță în care e scris conceptul. Îi dădusem atunci numele Festivalul de Film „Nemuritorii”, inspirat de faptul că în cetatea Râșnov s-a filmat această peliculă cu actori celebri, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Apoi mi-am dat seama că ne restricționăm dacă mergem doar spre această recuperare a valorilor cinematografiei românești. Și am decis să fie un festival de film istoric, nu doar o recuperare a patrimoniului reprezentat de filme istorice vechi și comentarea lor.
Deschiderea aceasta a fost meritul lui Mihai Dragomir. El a venit, mai mult sau mai puțin întâmplător, la Râșnov. Atunci era cel care se ocupa de centrele de informare UNESCO din România. Deschisese unul la Sibiu, apoi la Sighișoara, și era în căutarea unui spațiu pentru centrul de informare de la Brașov. Mihai a devenit parte din echipa primăriei și, împreună cu Asociația Mioritics, ne-a susținut campaniile pentru protejarea patrimoniului, dar și activitățile culturale. În 2010 se terminase procesul și cetatea fusese câștigată definitiv și irevocabil în instanță de comunitate.
Brașov: Muzeul Județean de Istorie
Când am plecat din Râșnov, în 2014, am fost foarte liniștit. Știam că munca o lăsasem pe mâini la fel de profesioniste, cu un management bine pus la punct. Am plecat pentru că am fost chemat de Consiliul Județean Brașov să preiau Muzeul Județean de Istorie, datorită experienței editoriale, care m-a impus ca manager cultural. După trei luni le-am propus un proiect de management prin care am încercat să transform Muzeul Județean de Istorie într-o carte de identitate a comunității brașovene.
Închipuiți-vă un buletin – ce ai pe buletin? Ai CNP-ul, o fotografie, data nașterii. Eu am văzut muzeul pe care îl conduc ca pe e carte de identitate. Imaginea reprezintă patrimoniul pe care îl vedem și care a transformat Brașovul în oraș turistic, precum și civilizația montană care a dezvoltat acest oraș.
Mai demult, pe cărțile de identitate apăreau numele părinților. Și noi discutăm despre rădăcinile acestui oraș, de contribuția adusă de sași, de români, de maghiari, de evrei, de cei care într-o epoca istorică au lăsat o moștenire. CNP-ul reprezintă acele noțiuni de istorie locală care au rezonanță universală internațională. Vă dau doar două exemple: expoziția de istorie veche se numește „Ultima frontieră a Imperiului Roman”. Un alt exemplu este o expoziție despre comunism, unde avem două noțiuni de istorie europeană. Una este orașul Stalin: Brașovul a purtat acest nume între anii 1950-1960. Cealaltă noțiune, pe care ne străduim să o facem cât mai cunoscută, este revolta împotriva regimului comunist din Brașov în 1987.
Ca manager al muzeului, pe lângă obligațiile obișnuite de a îngriji momentele istorice, am pornit cu ideea de a încerca să prezint și identitatea zonelor de care e legat organic Brașovul și de a dezvolta infrastructura sa. După ce Adrian Veștea a devenit președintele Consiliului Județean Brașov, s-a refăcut echipa. Datorită lui, propunerea mea a fost luată în serios. Mă refer la faptul că o clădire istorică frumoasă de sub Tâmpa, cunoscută sub numele de Olimpia, a fost dată în administrarea muzeului. Destinația sa a fost de secție a Muzeului Sportului și Turismului Montan, respectiv Olimpia. Sperăm în câteva luni să deschidem acest muzeu.
LATER EDIT: Despre muzeu aflați mai multe aici.
În ziua de astăzi cred că nu mai este doar o dorință, ci și o obligație să ai porțile deschise. Trebuie să fii în această lume internațională, atât profesional cât și la nivelul promovării”
Și aici vă dau un exemplu: al doilea proiect de management pe care l-am depus în 2019 a fost pentru Bastionul Țesătorilor. Doream să devină spațiu artistic. A venit pandemia în 2020, au apărut restricțiile, oamenii nu aveau acces la actul artistic. De aceea i-am schimbat denumirea din Bastionul Artelor în Bastionul Artiștilor. Mi s-a părut mai viu așa. Suntem deja la a patra stagiune estivală de la începutul până la sfârșitul verii. Strategia pe care am abordat-o pentru a ne asigura continuitatea a fost să fim deschiși și să căutăm parteneriate care să aducă plusvaloare monumentului.
„Dacă vă place arta, puteți să ne priviți de sus”
Am și pus un slogan simpatic atunci: „Dacă vă place arta, puteți să ne priviți de sus”. Mulți comentau pe Facebook, dar ar fi bine să facă asta după ce au venit ca spectatori. Vino la fața locului, vezi despre ce e vorba, vezi strădaniile, și poți să fii și critic. Asta îmi demonstrează că iubești arta: cumperi un bilet la un spectacol, vii să vezi un film, îți aduci copiii la ateliere.
Până la urmă, spectatorul nu doar că este beneficiarul final, dar el dă verdictul. Dacă vine și a doua oară înseamnă că ți-ai făcut treaba. Dacă nu vine, asta nu înseamnă că știe mai puține, că are cultură redusă sau că nu are gusturi culturale potrivite. Trebuie să te gândești în primul rând: „Eu mi-am făcut treaba? Țin cont de ce se întâmplă?”. Poate tema este în regulă, dar abordarea este elitistă. Atunci trebuie să fim foarte atenți și la acest „cârlig” cu care să prindem cât mai mulți vizitatori în cadrul expozițiilor.
Citește și FFIR15 | „Arsenie. Viața de apoi” – Pe urmele făcătorului de minuni
Noi am câștigat finanțarea pentru Bastionul Artiștilor și apoi am și condus implementarea. Am reușit la Bruxelles să câștigăm două proiecte culturale: un proiect din 2017 a fost despre o rețea a orașelor numite Stalin. A fost interesant să fim împreună, să comparăm experiențele istorice. Dincolo de asta, faptul că ne-am strâns o echipă din aceste țări, că am făcut schimb de experiență, că am lăsat în fiecare oraș niște expoziții, niște campanii de colectare de piese istorice, mi-a dat curajul ca în 2020 să depun o nouă cerere de finanțare. Prin ea, am creat o rețea internațională a benzilor desenate istorice. S-a încheiat chiar în vara aceasta cu o expoziție spectaculoasă. Proiectul se numește CAN for Balkans. Acum expoziția este cerută și în alte locuri decât în țările proiectului. În primăvară vom merge cu ea în Bulgaria.
Pentru mine a fost un nou început Râșnovul. Atunci am pus în aplicare ce știu să fac în zona de management. Sunt recunoscător, pentru că e clar că mi-a făcut viața frumoasă. Că m-am întors în zona culturală, a monumentelor, a istoriei, făcând festivaluri și proiecte, se datorează cu siguranță și încrederii pe care cei din jur au avut-o în mine.
Cea mai importantă este încrederea
După atâția ani în care am trecut prin experiențe destul de diverse, cea mai importantă este încrederea. Dacă nu există o relație de încredere, indiferent de vârstă sau profesie, indiferent că se întâmplă într-o instituție de stat sau într-o mare corporație internațională, e greu să construiești ceva. De multe ori îți pierzi aripile nu pentru că nu ai făcut treaba cum trebuie, ci pentru că macină și roade această lipsă a încrederii. Fără ea nu putem să mergem înainte. De aceea e foarte important să fii foarte atent cui îi acorzi încredere.
De unde a pornit pasiunea pentru istorie? Când erați copil a existat o persoană care v-a influențat în sensul acesta?
Contează foarte mult discuțiile din familie. Tatăl meu a fost foarte pasionat de istorie. Apoi am avut noroc cu o învățătoare specială, care m-a încurajat. Eu zic că mă ajută și acum, ca atunci, că luam o carte de istorie și apoi aplicam un fel de istorie contrafactuală. Ce ar fi fost dacă chestia asta se schimba? Dacă eram implicat în aceeași faptă istorică? Îmi făceam în minte tot felul de scenarii și cred că această combinație de creativitate cu informații istorice a convins de la bun început multe persoane de înclinația mea spre domeniu. Nu în ultimul rând, am avut noroc de dascăli de calitate.
Am și predat patru ani. Am fost profesor de istorie și când lucram la muzeu, în liceul „Sextil Pușcariu” din Bran. Uite, dacă am o durere în suflet legată de partea profesională este că mi-aș fi dorit să fiu mult mai mulți ani profesor de istorie. Mi-a fost ușor să predau, chiar să fiu neconvențional, cu activități care văd că sunt la modă acum. Inventam în clasă tot felul de ateliere și de jocuri. Făceam concursuri cu copiii, începând de la căutarea de comori, până la istoria în imagini a Branului (făceam împreună expoziții pe holul liceului).
E bine să fii visător, dar trebuie să te gândești și la supraviețuire
Întorcându-mă la ce vă spuneam, eram foarte conștient că e bine să fii visător, dar trebuie să te gândești și la supraviețuire. Doream să mă bucur din plin de cuceririle perioadei post-decembriste, de filme și de nenumărate plimbări. Dar am avut dascăli care nu ne-au lăsat să ne pierdem și ne-au dat direcție. Ne-au „conturat” profesional, ne-au dat un cadru în care să ne dezvoltăm și să căpătăm încredere în noi, dar în același timp ne-au explicat că lumea nu începe și nu se termină cu noi.
Un sfat pentru un tânăr care ar vrea să urmeze un parcurs profesional în domeniul acesta?
Dacă îi place istoria, e suficient. Simți că ai ce trebuie dinainte de a da examenul la Facultatea de Istorie. Repet, nu este precum alte profesii. Cred că din tot ce am povestit până acum a reieșit treaba că, odată ce-ți place istoria, facultatea este ca o vacanță. Trece foarte ușor. Pentru că, în afară de cursurile pe care le urmezi, citești ca disperatul foarte multe cărți. E vorba de pasiune, de curiozitate, de acumulare, fără să-ți impună cineva ceva.
Râul nu se întoarce în amonte, ci la un moment dat ajunge într-o mare
Apoi, după ce ai terminat facultatea, indiferent ce concluzii tragi, că nu pot să supraviețuiești cu o astfel de profesie, că ai avut dezamăgiri… Nu înseamnă că te-ai îndepărtat de acest domeniu. Îl vei purta cu tine toată viața. La un moment dat nu știi cum ajungi la o intersecție unde ai schimbat traseul și te-ai întors, cum mi s-a întâmplat mie. Te întorci la ce îți place să faci și simți că îți dă împlinire în viață.
Sfatul meu este: dacă îi place istoria, să nu-și facă griji: e ca și cum ai plecat pe un râu. Știm bine că râul nu se întoarce în amonte, ci curge și cândva ajunge într-o mare. Te mai oprești lângă o salcie de pe mal. Poate staționezi mai mult într-un loc sau într-altul. Dar, când te-ai pus pe curs, te duce de la sine râul. Nu e cazul să vâslești foarte tare.”
Cred că prima calitate pe care trebuie să o aibă un istoric este curiozitatea. Orice ar citi trebuie pus sub semnul întrebării, iar corectitudinea trebuie verificată. Când studiezi istoria, este ușor să ajungi în zone obscure. Poți să fii fermecat de subiecte care să te transforme în altceva decât în ceea ce este un istoric. Poți să faci și greșeli. Te îneci profesional, scriind cărți poate insuficient documentate, poate cu o concluzie prea pripită, poate cu judecăți prea aspre. Ele te reprezintă, sunt cartea ta de vizită. O greșeală majoră poate să îți încheie cariera foarte devreme, deci cred că trebuie să fii atent mai ales după ce termini facultatea.
Un interviu realizat ca proiect practic individual de Mara Scarlat
(participantă la Atelierul de jurnalism/ FFIR15)
Redactare de Mara Scarlat & Teodora Ciubotaru (mentoră Atelier)
Editare & corectură de Iulia Dromereschi (mentoră Atelier)
WordPress: Diana Hîncu