Regizorul de filme documentare Șerban Georgescu a revenit anul acesta cu o peliculă care poate fi caracterizată drept specifică stilului său foarte distinctiv. Cu o formă care amintește uneori de o reclamă (dat fiind background-ul în publicitate al regizorului), Pâinea noastră cea de toate zilele reușește să creeze un echilibru între secvențe profund emoționante care prezintă mici momente din viața unor femei provenite din medii defavorizate și secvențe din brutărie care țin de tot ce înseamnă logistica acelui loc.
Impresionant mi s-a părut că regizorul a avut determinarea să lucreze nouă ani la acest documentar. Asta a declarat la sesiunea de Q&A de la finalul filmului. În acea perioadă a văzut transformările prin care a trecut întreprinderea și o bună parte din obstacolele peste care a trebuit să treacă.
O afacere și o schimbare
Documentarul prezintă povestea brutăriei MamaPan, o întreprindere socială, și a câtorva dintre angajatele acesteia. Afacerea se ocupă, pe lângă producția de pâine, și de integrarea în societate, prin sprijinirea cu un loc de muncă, a femeilor care în alte circumstanțe nu găsesc de lucru și riscă să rămână ale nimănui. Din păcate brutăria se confruntă cu multe probleme, atât cu angajatele, cât și din punct de vedere financiar.
Cu taxele neplătite, Irina și Corina, zisă și Cora, nu întârzie niciodată în a le ajuta pe femeile ce lucrează acolo. De la simple sfaturi până la chiar o parțială alfabetizare a lor, cele două fondatoare încearcă să le ofere ceva stabil. Din păcate, ele se confruntă și cu o oarecare neseriozitate din partea unora dintre angajate. Neseriozitate provocată de contexte familiare dificile și de generații întregi de instabilitate financiară.
Brutăria aflată în București nu reușește să ajungă la un număr de vânzări care să satisfacă nevoile. Deși aproape se ajungea la faliment, cele două femei nu renunță la angajate, oferindu-le în continuare un loc de muncă. Problemele financiare nu sunt singurele. Și certurile dintre angajate dezechilibrează brutăria, cu fete care la supărare vin și pleacă.
O cronică bună merge cu o ceașcă de energie.
Este evident că o afacere cu pâine nu poate schimba un întreg sistem. Dar ceea ce au reușit Irina și Corina să facă poate schimba viața câtorva femei, ceea ce e de apreciat indiferent de numărul de beneficiare.
Un film despre femei: Andreea
Pe lângă povestea brutăriei, în paralel ne sunt prezentate și poveștile a trei angajate: Andreea, Adriana și Luminița. Cele trei femei nu se cunoșteau înainte de a lucra la brutărie. Au multe în comun, chiar mai multe decât ar putea crede la prima vedere. Poveștile femeilor sunt foarte triste, cuprinzând inclusiv datorii la cămătari, rude decedate sau bolnave, copii de crescut. Totul în contextul comunității și al mediului în care trăiesc.
Andreea este mama singură a trei copii, două fete și un băiat. Se chinuie să-i crească într-o garsonieră mică și înghesuită. Deși nu avea posibilități, aceasta și-a dorit din toată inima un băiat, pe lângă cele două fete pe care le avea deja. Andreea nu a avut un loc de muncă stabil până să se angajeze la MamaPan, iar brutăria i-a adus stabilitate. După cum vedem și în film, reușește după o perioadă îndelungată de muncă să se mute. Găsește un apartament ceva mai mare și mai confortabil, chiar în același bloc, aceeași scară, același etaj.
Adriana
Adriana este o femeie de etnie romă care își dorește un viitor mai bun pentru copiii ei. Știind din ce familie vine și obiceiurile ei, aceasta nu dorește ca proprii ei copii să se căsătorească la cincisprezece ani precum o făceau ea și persoanele din jur. După ce mama ei se îmbolnăvește și nu poate fi internată din cauza faptului că nu are asigurare de sănătate, Adriana decide să nu mai lucreze la negru. Se angajează la MamaPan și de acolo lucrurile o iau spre bine, pentru un timp.
După o perioadă, îi moare și un frate, lucru care o duce la decizia de a demisiona. Moartea fratelui său a fost unul dintre cele mai emoționante momente din film, pentru că le vedem pe colegele de muncă ale femeii încercând să o consoleze pe cât posibil, dând impresia de sororitate. Adriana revine la un moment dat la brutărie, doar că decide să plece din nou, fiind prezentată în finalul filmului ca vânzătoare de flori pe stradă.
Luminița
A treia și ultima poveste este a Luminiței, o altă femeie de etnie romă, locatară a cartierului Ferentari. Luminița trăiește cu teama de a se întoarce acasă și de faptul că se poate întâmpla ceva teribil cu copiii ei. Cu doar două clase primare și tot felul de locuri de muncă dubioase, ea decide că e timpul să se angajeze undeva și să clădească un viitor pentru ea și proprii copii.
Citește și FFIR #16 | La urne sau la arme? Ce tip de conducători își dorește societatea actuală?
Ajunge la MamaPan și muncește din greu, încercând să învețe puțin din toate. Și ea pleacă și revine la brutărie de câteva ori, reușind totuși în final să plece din Ferentari și să se mute într-un cartier mai ferit de anturaje periculoase.
Brutărie + femei
Toate aceste povești ale femeilor care lucrează la brutărie sunt intercalate cu secvențe din fabrica de pâine, decizie regizorală care poate că nu a fost cea mai inspirată. Ar fi putut exista două filme separate: unul care se concentrează strict pe fabrica de pâine, unde să fie atinse toate subiectele care au legătură cu aceasta, și altul doar pentru poveștile femeilor care lucrează la MamaPan.
În forma în care a fost prezentat filmul, nu a fost o tranziție atât de potrivită de la secvențele din brutărie la cele din viața femeilor (unde au filmat efectiv la ele în casă, în cele mai intime momente, precum secvența când una dintre ele pieptănă părul fiicei sale). Din acest motiv, spectatorul nu se poate atașa atât de mult de „personaje”. Cum nu poate să înțeleagă prea bine modul în care funcționează afacerea, pentru că te trece dintr-o stare în alta din senin, fără a avea neapărat timp să procesezi ceea ce tocmai ai văzut.
Nu pot să nu menționez și intervențiile oarecum „fictive” ale regizorului, referindu-mă la părțile când stă la bar și discută cu acel barman. Nu mi s-a părut că au adus absolut nimic în plus filmului. Dar le înțeleg, pentru că văzând și Varză, cartofi și alți demoni, acesta este stilul distinctiv al lui Șerban Georgescu.
Documentarul Pâinea noastră cea de toate zilele poate fi considerat reușit. Accentuează foarte mult ideea că dacă avem ambiție totul este posibil și putem să depășim orice obstacol. O idee drăguță, cu siguranță, dar care de cele mai multe ori se pierde în forma filmului.
Un material de Carla Pantilie (analiză tehnică) și Ioana Seracovan (poveste)
Editare și corectură de Ioana Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți