Pentru a zecea ediție a Festivalului Internațional de Film Documentar fARAD, care a avut loc între 22 și 26 noiembrie, directorul artistic al festivalului, Dimitris Kerkinos, propune tema „Om bogat, om sărac”, analizând astfel „noțiunea de bogăție, măsurată nu doar în bani și bunuri materiale, ci și în raport cu contextul social și modul de viață al oamenilor.”
Mi se pare foarte importantă direcția anti-capitalistă asumată căci „(…) majoritatea filmelor prezintă realitatea contemporană a societăților capitaliste neoliberale și a economiei globalizate, care au adus la o creștere dramatică a inegalității sociale și la o diferență tot mai mare între bogați și săraci.”
Templul lui Dendur
În cadrul festivalului a avut loc proiecția filmului documentar All the Beauty and the Bloodshed, regizat de Laura Poitras. Acesta spune povestea fotografei și activistei Nancy Goldin. Filmul este construit din șapte capitole, fiecare începând cu un calup de poze relevante pentru o anumită perioadă din viața acesteia. Mai apoi, discursul se construiește pe lupta acesteia împotriva familiei Sackler, familie vinovată de cauzarea epidemiei de opioide. Cele două narațiuni, cea personală, care urmărește viața lui Goldin, din copilărie până în prezent, și cea politică se interconectează într-o singură narațiune care dovedește, încă o dată, că personalul a fost, este și va fi mereu influențat de politic.
Familia Sackler, inițial compusă din trei frați, Arthur, Mortimer și Raymond, și apoi din urmașii lor, au acumulat o imensă avere datorită publicității medicale, care a promovat prescrierea medicamentelor, începând cu Valium, inventat de prima generație de Sacklers, și apoi cu OxyContin, produsul celei de-a doua generații.
Scandalul medicamentelor
Sacklers, împreună cu compania lor intermediară, Purdue Pharma, au susținut cu înverșunare siguranța OxyContin. Au ignorat numeroasele semnale de alarmă cu privire la potențialul ridicat de adicție al medicamentului. Ei au acumulat o avere semnificativă, depășind înțelegerea comună. În același timp, au contribuit la crearea condițiilor care-au catalizat criza opioidelor, folosindu-se mai ales de strategii de marketing agresive.
Citește și „Peștii dorm?” – Un moment de respiro la Teatrul Metropolis
Astfel, se poate observa că ideologia neo-liberală și capitalismul oferă un mediu propice „comercializării” vieții și a morții în vederea unui profit mai mare (și mi se pare chiar horror cu câtă ușurință se trece cu vederea acest lucru). Mi se pare clar că toate eforturile în scopul justiției sociale trebuie să fie structurate pe un puternic discurs anticapitalist.
În 2017, după ce a fost dependentă de OxyCotin și după o supradoză aproape fatală de fentantil, activista și fotografa Nancy Goldin a fondat gruparea P.A.I.N (Prescription addiction Intervention Now). S-a adresat în special muzeelor și instituțiilor culturale care colaborau cu familia Sacklers.
Primul lor protest a avut loc în 2018, la Metropolitan Museum of Art, la Templul lui Dendur. Sacklerii erau sponsorii acelei aripi a muzeului. În timpul protestului, Nan și altx membrx P.A.I.N. s-au întins pe jos, făcând astfel moartea persoanelor dependete de OxyCotin imposibilă de ignorat. Apoi au urmat mai multe proteste la Luvru și la Muzeul Guggenheim. Rezultatul a fost cel dorit: din 2019 MET nu a mai acceptat nicio contribuție venită de la membrii familiei Sackler.
Construcția memoriei
Nu este foarte clar cine a ales imaginile din calup. Asta mi se pare foarte important. Acest lucru prezintă documentarul de față ca pe o muncă colectivă dintre regizoare, Laura Poitras, și subiect, Nancy Goldin. Munca colectivă a două artiste care înțeleg potențialul politic pe care îl au imaginile atât asupra emoțiilor, cât și asupra relației cu structurile actuale de putere în contextul societății neo-liberale capitaliste.
Documentarul prezintă, așadar, procesul de construcție a imaginii ca înregistrare a relațiilor materiale specifice unei anumite situații de producție economică, socială, ideologică și politică dată. Mai mult, se observă că se acordă importanță fragilității și fluidității memoriei. Camera nu este o autoritate asupra subiectului, ci îi permite să-și amintească de sine după propriile mecanisme. Astfel, deși memoria pornește din personal, devine din ce în ce mai clară în dimensiunea politică, cele două chiar suprapunându-se.
„How can they ignore the political aspect of AIDS […] is the fact that I may be dying of AIDS in 1989, is that not political?”
Filmul surprinde adâncimea abandonului provocat de o societate zguduită de lăcomie corporativă. Familia Sackler, figura centrală a filmului, simbolizează acumularea de capital și exploatarea maselor pentru beneficiul lor personal. Persoanele dependente de opioide sunt supuse rușinii și stigmatizării. În acest timp familia care a acumulat avere prin vânzarea OxyContin se plimbă cu mândrie prin galerii de artă și instituții academice care îi poartă numele.
SUSȚINE VOLUNTARX SĂ SCRIE MAI DES:
Mai mult, de ce ar trebui un guvern a cărui neglijență homofobă a avut consecințe tragice pentru milioane de pacienți cu SIDA, pe care i-au marginalizat și stigmatizat (How can they ignore the political aspect of AIDS […] is the fact that I may be dying of AIDS in 1989, is that not political?) să aibă pretenția unei înalte moralități atunci când reduce la tăcere arțiștii care, trăind cu virusul, își exprimă furia față de abordarea sa ignorantă, sau când încearcă să-și ascundă abuzul asupra celor vulnerabilx?
Concluzii
All the Beauty and the Bloodshed devine astfel un punct de convergență al viziunilor individuale și colective. Subliniază că actul de a fi martor la suferința Celuilaltx nu este doar o experiență pasivă. Poate deveni, în sine, un gest activ de solidarizare. Filmul devine un manifest cinematografic care încurajează la reflecție și acțiune în fața problemelor sociale urgente. Schimbarea începe cu observarea, înțelegerea și angajarea activă cu realitățile complexe ale societății contemporane. Totul, în scopul deconstrucției discursului actual de putere.
În fața acestei realități, actul de a fi martor la trăirea Celuilaltx devine un instrument prin care se poate ilustra și contesta starea actuală de alienare și exploatare, prin care se poate deconstrui indiferența instituționalizată unui stat care a permis atâtea abuzuri și nedreptăți îndreptate asupra celor vulnerabilx.
O cronică de Victor Horațiu Troșan
Editare de Alexandra Stancu
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți
Lasă un răspuns