Nu sunt o cititoare pasionată de proză scurtă. Mie îmi place vorba lungă, iar povestirile mi se par romane neterminate. Am cumpărat cartea „Fără poză de profil” pentru că mi-a atras atenția coperta. M-a dus cu gândul la o carte din jocul Dixit.
Proza scurtă și vorba lungă
Nu mi-a părut rău că am cumpărat-o. Am citit-o pe nerăsuflate. Anca Vieru scrie bine, cu figuri frumoase de stil, jocuri de cuvinte, umor și profunzime. E drept că, la început, am simțit că fiecare poveste se termină brusc. Aș fi vrut să aflu mai multe despre fiecare personaj, despre ce l-a făcut să ajungă în punctul de unde l-a adus autoarea în mijlocul nostru, sau ce s-a întâmplat după propoziția de final.
Însă, povestire după povestire, nemulțumirile mele au început să se estompeze, personajele au început să mă intrige, obsesiile lor să mă bântuie. Apoi, în același timp în care îmi doream ca fiecare povestire să fie lungă, ca un roman, îmi doream și să se termine mai repede, ca să ajung la următoarea povestire, pentru a întâlni alte vremuri, alte personaje, alt stil de scriere.
Până la urmă, cred că toate povestirile mi s-au părut a avea exact dimensiunea și intensitatea potrivite, cu atâtea pagini câte trebuie ca să-ți stârnească imaginația și curiozitatea, apoi să te lase pe tine să te gândești mai departe. Poveștile din „Fără poză de profil” m-au făcut să parcurg tot felul de stări, m-au lăsat pradă a tot felul de emoții: revoltă („Roibu”), candoare („Povestea scaunelor vorbitoare”), scârbă și groază („Dragă Mirela”), dor de a despica firul în patru („Despre dragoste numai de bine”).
Interesant de remarcat este faptul că majoritatea povestirilor fac câte o trimitere la impactul pe care îl au tehnologia și social media asupra noastră și a relațiilor pe care le avem: prietenia pe Facebook cu oameni cu care nu am schimbat o vorbă de când le-am dat add/ accept, obsesia pentru poze, ușurința cu care oamenii pot afla ceva despre noi, tendința de a lua informații de pe site-uri necunoscute etc.
Ce nu mi-a plăcut: multe tipuri de femei nefericite, infidelitate și dorințe mărunte
Deși poveștile sunt interesante, cu situații care îți stârnesc curiozitatea, personajele nu au nimic neobișnuit. Prea multe dintre personajele feminine sunt femei slabe, fragile, suferinde, subjugate de bărbați toxici. În tot volumul există o singură poveste frumoasă de cuplu, estompată de o poveste de viață prea sordidă ca să te mai poți bucura de frumusețea celor doi.
Infidelitatea este un motiv prezent în aproape toate povestirile, iar în unele apare forțat, cum este povestea cu nasturii strânși de bătrâna de 90 de ani. Dacă viața femeii ar fi fost povestită mai pe larg, ar fi fost loc și de frumusețe și tandrețe, și de urâțenie și greșeli, amestecate precum culorile pe o paletă când încerci să obții o nuanță nouă. Dar în povestea aceea de mai puțin de patru pagini, infidelitatea este vârâtă absolut din senin într-o confesiune suavă, despre dragoste și dăruire. Prin urmare, urâtul și frumosul rămân complet separate, ca apa și uleiul și, la final, ai un sentiment de absurd și frivolitate, de parcă autoarea ar fi vrut să arate că viața nu este nici așa, nici altminteri.
Multe dintre personaje lucrează în corporații, sunt materialiste și nu au cine știe ce aspirații. Sunt oameni firești, cu temeri, complexe, dorințe. Cu toate astea, niciunul nu își prea depășește condiția de om care vrea bani și, poate, un pic de iubire (nedefinită ca atare, căci de obicei apare sub forma unei dorințe de a nu fi singur).
Citește o altă recenzie a Mihaelei: CĂRTICEALĂ | „Cât aur ascund aceste coline”
Fostul-taximetrist-în-prezent-scriitor ar putea părea un personaj mai complex, pentru că scrie o carte și pentru că se oprește din goana lui ca să salveze o bătrână din mijlocul pustietății. Apoi, tot restul povestirii este un șir nesfârșit de regrete pe această temă, din cuvintele sale reieșind destul de clar că omul nu se ridică la înălțimea gestului său. O salvează din întâmplare și nu reușește să se lase cuprins de tristețea și singurătatea femeii, de efemeritatea omului în general. Totodată, nici nu pare să observe cum se suprapune povestea scrisă de el peste situația femeii.
Mi-a displăcut povestirea „Dragă Mirela”, care a reprezentat o schimbare majoră de registru. Mi s-a părut artificială și nepotrivită, pentru că este, cel puțin în aparență, ficțiune, iar într-o lume plină de durere și orori, mi se pare prea mult să mai adaugi oroare fictivă, să o inventezi. Desigur că poveștile despre sine, despre durerile și ororile trăite, trebuie și merită spuse. Poate că „Dragă Mirela” o fi fost și ea trăită de cineva, de Mirela sau nu. Dar povestirea despre o durere atât de atroce a unei persoane care nu era de față când i se spunea povestea, m-a făcut să mă simt rău.
Mi-ar fi plăcut să găsesc în carte și personaje remarcabile, care își pun probleme existențiale, care evoluează până la sfârșitul povestirii, care învață ceva ce vor să transmită mai departe.
Ce mi-a plăcut: că m-a făcut să îmi pun multe întrebări
În primul rând, mi-a plăcut titlul. Mi s-a părut o sfidare. Într-o lume în care ne identificăm cu pozele din social media, „Fără poză de profil” mi-a părut o declarație de război. Mi-a plăcut simetria culorii verde, din prima și ultima povestire. Mi-a plăcut umorul subtil, care m-a făcut să am mai mereu un zâmbet în colțul gurii.
Mi-a plăcut multitudinea de stiluri abordate, multitudinea de personaje, de perioade de timp acoperite. Mi-au plăcut problemele ridicate. Unele m-au făcut să iau o pauză de la citit și să mă gândesc mai bine. Povestirea „Despre dragoste, numai de bine” este istoria unui cuplu, Jeni și Vasi, în care el, din motive neexplicate, refuză cu obstinație să-și facă fotografii. Obsesia lui ajunge atât de departe, încât nu doar că îi interzice soției să apară în poze, dar îi și distruge fotografiile dinainte să îl cunoască.
Deși nu aș contesta toxicitatea personajului Vasi, soția sa, Jeni, prezentată prea puțin, nu poate să nu pară superficială și tristă, blocată între dorința de a avea fotografii cu ea și imposibilitatea de a și le face. Discuția finală dintre soți, care vorbesc despre viața fără fotografii ca despre viața fără un copil, are o doză serioasă de ridicol și te face să te întrebi dacă este, oare, suficient să ți se refuze un lucru banal ca să ajungi să îl percepi ca pe o sursă extremă de frustrare.
Oare cum ar privi oamenii din trecut (care au trăit liniștiți și fericiți fără să își facă măcar o singură poză) ideea că azi oamenii nu doar că își concentrează viața în jurul pozelor, dar că cineva, privat din cine știe ce motive de posibilitatea de a-și face poze, poate ajunge să fie obsedat și să fantazeze la ele ca la o sursă de bucurie? Ba chiar o sursă de viață, o unică posibilitate de întoarcere în tinerețe? „Era de parcă Vasi îi furase trecutul”, spune personajul Jeni.
Dar stă trecutul nostru în fotografii? Nimănui nu i-ar plăcea perspectiva ca toate pozele făcute de-a lungul anilor să dispară pur și simplu, dar oare asta ne-ar anula viața?
O recenzie scrisă de Mihaela Stoica
Editată de Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu