Uneori, tăcerea poate spune multe despre noi decât ar putea-o face toate cuvintele din lume. Astfel, în filmul Întâlnirile Annei din 1978, regizoarea Chantal Akerman ne oferă o protagonistă predominant tăcută (jucată de Aurore Clément), care ascultă vorbele celor ce îi ies în cale, răspunzând destul de rar. Și cu fiecare nouă interacțiune, cu fiecare nou interlocutor, imaginea Annei capătă noi culori și contururi tot mai ferme.
De departe primul lucru legat de acest film pe care simt nevoia să îl laud este limbajul vizual utilizat cu atâta precizie fotografică de Akerman. Holuri de hotel, coridoare, gări și alte spații de tranziție sunt prezente constant, majoritatea caracterizate de simetrii imperfecte și contraste puternice. Rezultă o răceală înfiorătoare și un sentiment intens de austeritate care persistă de la un capăt la celălalt al filmului. Nu este o senzație primitoare, ba din contră. Însă este, fără doar și poate, o emoție pătrunzătoare, pe care Akerman reușește să o inducă privitorului folosindu-se doar de lentila camerei și de spațiul din fața acesteia. Apoi, nu îi rămâne decât să ne ofere un personaj a cărui mișcare prin acest spațiu să o putem urmări. Astfel apare Anna.
Cine este Anna
Anna este o tânără regizoare de film care ajunge în Germania pentru proiecția noului său film. Aici are loc și prima întâlnire a acesteia cu un străin, când îl invită pe acesta să petreacă noaptea alături de ea în camera de hotel. După ce îl dă brusc afară, acceptă invitația acestuia de a lua masa alături de familia sa. Străinul este urmat de o serie de alte personaje cu care protagonista noastră intră în contact în drumul său spre casă. Astfel, dă de o veche prietenă în gară, o fostă refugiată din timpul războiului, cu mama pe care pe care o revede în Bruxelles după mult timp, cu un necunoscut german care călătoarea cu același tren și, în cele din urmă, cu iubitul său, care o aștepta în Paris.
În toate interacțiunile, Anna tinde să fie pasivă, să asculte și să intervină destul de rar. Se poate observa însă că îi este mult mai ușor să răspundă interlocutorilor feminini, deoarece femeile tind să comunice cu ea, în timp ce bărbații tind să comunice către ea. În ultimele minute ale filmului, Anna rămâne singură în apartamentul său din Paris, într-o liniște profundă. În final, ne întrebăm împreună cu ea cu ce a rămas în urma tuturor acestor întâlniri. Le-a ascultat poveștile, durerile și gândurile, uneori le-a expus chiar și pe ale sale, pentru ca acum, odată ce toate acele conexiuni temporare s-au stins, să fie din nou singură, plictisită și rece.
Dificultăți de concentrare
O oarecare dificultate de care cred că mulți privitori ar putea da încercând să vizioneze filmul lui Akerman este păstrarea atenției. Fiecare întâlnire a Annei aduce cu ea un nou monolog lung de câteva minute, monoton și prezentat într-un cadru static. Personal, sunt de acord cu ideea că filmele trebuie să ceară un anumit nivel de efort din partea privitorului, însă la a treia scenă de câteva minute în care nu vezi decât un personaj ce aproape că își mișcă doar gura, povestindu-și viața, devine considerabil de greu să rămâi atent la ceea ce se petrece pe ecran.
Din fericire, chiar dacă pe alocuri poate vorbele interminabile ale personajelor pot deveni obositoare, filmul te câștigă ușor înapoi, căci aproape fiecare cadru lipsit de dialog este pur și simplu un deliciu. Și sunt destule. Prin felul firesc, ferm și cumva absent în care Anna se mișcă în fața camerei, fie că e vorba de traversarea unui vagon înghesuit de tren, de mersul său prin gară sau de detalii simple precum deschiderea și închiderea unei ferestre sau a unei uși de frigider, Akerman parcă pictează fiecare cadru, lipindu-le apoi într-un soi de poezie vizuală care, cel puțin mie, mi-a ținut ochii lipiți de ecran.
În loc de concluzie
Luând toate ingredientele filmului, pe Anna, întâlnirile ei, spațiile de tranziție goale și austere, cadrele suave, dar și monologurile aparent interminabile, închegate de talentul unei regizoare ce își merită laudele, mă bucur sincer că văzut Întâlnirile Annei. Chiar dacă la un moment dat părea greu să mai fiu atent, în final am simțit că tot efortul a meritat, atât pentru comentariul social subtil și pătrunzător, cât și pentru festinul vizual de pe ecran.
Întâlnirile Annei a fost prezentat la cea de-a patra proiecție a ediției de vara aceasta a F-Sides Cineclub și a fost precedat de o conversație cu tema Flaneurism în orașul (non)sexist, alături de Georgiana Vrăjitoru (programmer F-Sides) și Diana Neaga (președinta Societății de Analize Feministe AnA) și moderată de Alexandra Lulache.
Cronică de Rareș Dinu (departament #cinematics)
Editare și layout de Radu Eremia
Corectură de Iulia Dromereschi
