Ultima dată când mi-a plăcut Halloween-ul a fost acum cinci ani, pe un 30 octombrie în care cumpărasem vreo douășpe bilete la o premieră de horror prost. Dar era un horror prost la proaspăt deschisul Cinema City. Era și prima dată când urma să intru într-un Cinema City, cu încă unșpe oameni. Pe o parte dintre ei îi iubeam cu iubirea specifică clasei a șaptea, care cere incluziune.
Îmi plăcea Halloween-ul pentru că simțeam de fiecare dată că aparțin. Nu-mi păsa la ce. Când ai 13 ani nu-ți pasă la ce aparții, atâta timp cât o faci. Pentru un copil care nu se prea credea în stare să-și facă prieteni, niște dovleci sculptați cu lumânări colorate înăuntru și concursuri de Subway Surfers Halloween themed în pauza mare erau o asigurare de fericire. Era ceva ce avea în comun toată clasa și pentru mine era suficient.
În acea vineri de 30 octombrie 2015 citeam povești despre Stingy Jack la ora de engleză și ne împărțeam în mașini, ca să nu ne trezim că întârziem seara la film. Afara ploua. Era frumos când ploua de Halloween. Pentru mine, era un fel de prolog la prima ninsoare.
Mai era în jur de o oră până la film și eu eram întinsă pe canapea cu Denisa. Scriam sketch-uri de povești absurde despre zombie conduși de regi-mumii când ne-a sunat Diana de jos că nu găsește numărul la interfon. Am început să râdem și-am zis că se simte ca și cum am prelua un refugiat. Pentru că da, a fost și anul în care am aflat ce sunt refugiații. Despre asta vorbeam când am ieșit pe ușă. Râdeam tare pe-atunci.
Afară era deja noapte și ploua. Înăuntrul mall-ului deschis recent erau neoane și o căldură cozy stereotipică. Sala era aproape plină și noi vorbeam cel mai tare. Un rând întreg de 7th grade kiddos prefăcându-se cool la jumpscare-uri, profund mândri când cineva se întorcea spre ei cu degetul la buze. Râdeam tare și stăteam umăr în umăr, râzând tare. Și Halloween-ul era un pretext bun pentru asta.
Am coborât scările sălii zicând ceva despre cum am pierdut Vocea României pentru asta. Și m-am întors acasă fericită. Așa cum mă întorceam după orice Halloween. Probabil am băut un ceai înainte de somn – nu mai țin bine minte. Afară ploua tare. Asta țin foarte bine minte.
M-am trezit pe la nouă-n dimineața următoare și mi-am deschis telefonul – că na, nu mai intrasem pe Facebook de o zi întreagă. Mi-au apărut ceva statusuri cu „Toată lumea-i ok?”. Apoi ceva despre un incendiu. Apoi ceva despre un concert. O trupă rock. Aveam mulți prieteni care mergeau la concerte. Apoi m-am ridicat din pat ca în oricare altă zi. Doar că, de data asta, am mers mai întâi în sufragerie, nu la baie. Acolo mergea televizorul. „Ați văzut?”, i-am întrebat pe ai mei cu tonul cu care întrebi despre totalul bonului de la Auchan. Mi-au răspuns cam cu același ton c-a fost un incendiu. La televizor vorbea un medic. Apoi un politician. Cam cu același ton. După, m-am dus la baie. Târziu, mi-am dat seama cum mi s-a schimbat privirea în dimineața aia.
Am înțeles repede că Halloween-ul nu mai există pentru mine.
De atunci mă întreb în fiecare an de ce, în România, gândurile spre o sărbătoare ținută strict for having fun sunt mai prezente decât amintirea a 65 de oameni care au murit, a altor sute care încă suferă repercursiunile, din cauza unor nedreptăți crunte pentru care, încă, noi nu am găsit soluțiile. Și mă mai întreb – pentru noi, ce mai există de fapt? Ultima dată când eu am așteptat să înceapă un film horror prost, niște tineri intrau într-un club care funcționa pe bază de abuz în serviciu. De câte ori o să mai ignorăm realitatea, întorcând capul către ecranul de cinema cu filme horror proaste?