Să încerci să compari Barbie și Oppenheimer este ca și cum ai încerca să compari mere cu pere. Da, ambele sunt filme, însă cam aici se opresc asemănările. Deși, dacă mă străduiesc puțin, fie dintr-un sentiment filosofic, fie din unul analitic, s-ar putea să mai găsesc câteva, nu foarte mari.
Dorința mea era să fac o paralelă între cele două filme, cu ceva timp înainte de a-l vedea pe al doilea. Mi s-a părut o provocare amuzantă la vremea respectivă, dar acum nu mai sunt atât de sigură. Felul în care cele două pelicule au fost portretizate în presă e cam fix felul în care te lovesc. Unul este roz, colorat și jucăuș, celălalt rece, calculat și sumbru. Două filme despre om, despre diferențe, despre conjuncturi.
Să încep așadar cu primul film, pe care am mers să îl văd pentru că era roz, animat și, speram eu, avea să mă facă să râd. De asemenea, am auzit voci care au criticat filmul doar pe baza trailerului, fapt care nu demonstrează, în sine, nimic. Așa că i-am dat o șansă, am mers la cinema cu o prietenă de-ale mele, îmbrăcându-mă mai roz decât oricând în viață și fiind surprinsă că sala era aproape plină.
Setarea așteptărilor: Barbie
De la început, Barbie nu setează niște așteptări foarte mari. Te lasă să te minunezi ca un copil când vezi toate casele care respectă cu sfințenie căsuțele pentru păpuși din copilărie. Povestea nu este complexă. Barbie cea stereotipică, adică cea clasică, începe să aibă vergeturi, să se gândească la moarte, blasfemie în lumea perfectă în care trăiește, și să aibă picioarele drepte.
Această anomalie provine de la fetița care deține păpușa și care are ea însăși asemenea gânduri. Ca să revină la normal, Barbie trebuie să o ajute pe fată să își rezolve problemele, mergând în lumea reală. Dar Ken, pentru a o impresiona pe Barbie, merge și el cu ea. În timp ce Barbie descoperă că în lumea reală femeile nu sunt tratate deloc ca în lumea ei, Ken descoperă patriarhatul și că în lumea reală bărbații sunt șefii.
Filmul nu glorifică lumea lui Barbie, nici nu critică neapărat lumea în care trăim. Dorința lui e să atragă atenția, prezentând o altă perspectivă asupra problemei de egalitate între femei și bărbați. Perioada în care femeile nu aveau drept să voteze sau să ocupe posturi destinate strict bărbaților este acum transpusă în universul Barbie, doar că bărbații, respectiv Ken, sunt cei care nu au drepturi. Iar în lumea reală, Barbie învață că existența este mai mult decât simpla carapace sub care ne aflăm.
Propagă Barbie ură față de bărbați?
Au existat voci care au spus că Barbie este un film misandric, dar eu consider că este doar ironic. De multe ori m-am surprins, pe parcursul vizionării, că recunosc reacții exagerate ale lui Ken în bărbații cu care am mai interacționat în viață. Acest lucru a fost amuzant pentru mine, dar probabil pentru unii bărbați se simte de parcă ar fi arătați cu degetul. Ca o ironizare pe față a unor comportamente pe care, poate, le-au avut cândva.
În final, filmul nu se vrea a fi o lecție pe care ți-o predă, ci îți prezintă multe idei la care să te gândești după ce ieși din sala de cinema. Face asta într-un mod amuzant și nepretențios, fiind o invitație la discuții despre rolul de gen, despre identitate, despre scop și despre existență, și lista poate continua. Am râs, m-am și emoționat pe final. Prima dată, atunci când, printr-un montaj, sunt prezentate frânturi din ce înseamnă să fii om. Dar și atunci când Barbie ajunge pentru prima dată față în față cu o femeie în vârstă, plină de riduri, iar reacția ei este „Ești frumoasă”. Am ieșit din sală nerăbdătoare să povestesc cu cineva despre lume.
Setarea așteptărilor: Oppenheimer
Dacă Barbie m-a umplut de un vibe pozitiv și mi-a oferit multe momente în care să râd și să mă simt bine, Oppenheimer a făcut fix opusul. Pe tot parcursul filmului, am avut sentimente negative și atât. În special frustrare, mânie și scârbă. Nu față de personajul principal, căruia i se face un soi de biografie. Mai degrabă față de ceea ce suntem ca specie.
Felul în care sunt realizate salturile temporale, acțiunea petrecându-se în trei perioade diferite, este bine realizat. Deși pare puțin confuz la început, neștiind de ce sunt puse acolo. De asemenea, filtrul alb-negru care însoțește perioadele din trecut pare ales cam leneș. Dacă ai răbdare, totul se va lega foarte bine de la jumătatea filmului încolo.
Actoria este foarte bună, iar datele istorice, atât cât cunosc eu, sunt destul de exacte. Evident, putem pune la îndoială unele interacțiuni care apar în film și care se prea poate să nu fi avut loc în realitate. Informațiile din film sunt bazate pe cartea American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer, o biografie scrisă de Kai Bird & Martin J. Sherwin în 2005.
Dorești mai multe cronici? Susține-ne!
Despre specia umană
Aș vrea să mă refer acum la lucrurile care nu mi s-au părut în regulă în această producție. O enumerare scurtă ar cuprinde următoarele: felul în care sunt portretizați oamenii de știință, lăsând pe alocuri loc de interpretări, deși istoria nu prezintă asemenea variante; felul în care încearcă să simplifice niște informații în așa fel încât să fie înțelese; interacțiunile dintre oamenii de știință, care sunt forțate chiar din dorința de a se explica aceste concepte, au fost pe alocuri iritante.
Filmul m-a făcut să mă gândesc la cât de naivi sunt oamenii de știință. Mințile lor trec cu mult peste puterea de înțelegere a oamenilor de rând. Însă atunci când este vorba despre curiozitate, sunt insațiabili. Chiar și atunci când știu că ideile lor pot aduce distrugere, tentația de a primi acea validare din partea lumii științifice, că teoria lor e corectă, este mult prea mare și depășește cu mult criteriul moral pe care ar trebui să îl aplice asupra problemei. Sau cel puțin asta încearcă filmul, pentru mine, să arate.
În realitate, ei știu ce fac și nu e vorba de naivitate. Filmul sugerează și posibilitatea ca trădarea lui Teller să se fi bazat pe o neînțelegere și pe faptul că acesta nu se înțelegea cu Oppenheimer și ar fi avut, deci, un conflict personal cu el. În realitate, Teller susținea o politică de înarmare, căreia Oppenheimer i se opunea vehement. De aici dorința ca acesta să fie înlăturat.
Umanitatea setată spre distrugere
Am simțit furie de multe ori, față de Oppenheimer, față de comunitatea științifică, față de guvernul american. Este discutabil ce s-ar fi întâmplat dacă bomba nu era construită. Nu putem decât specula, pentru că acea dimensiune a evenimentelor nu există. Cert este că descoperirea bombei atomice nu a făcut decât să deschidă drumul spre descoperirea bombei cu hidrogen. O bombă mult mai distrugătoare și periculoasă.
Nevoia de distrugere, prezentă în ADN-ul uman, pare a fi, în punctul acesta, incontestabilă. De ce ai alege voit să creezi ceva ce poate duce la eradicarea speciei umane? De ce ai alege să-ți ucizi inamicii în loc să abordezi o altă tactică? De ce facem parte dintre cele mai distructive animale? Pare că inteligența crește gradul de agresivitate și violență, și pentru că noi suntem cei mai inteligenți, avem capacitatea de a crea astfel de arme, care să depășească orice imaginație. Dar vine asta doar din curiozitatea de a afla lucruri noi, sau dintr-o dorință inerentă de distrugere? La asta nu știu dacă pot sau dacă vreau să încerc să răspund.
Când te cuprinde senzația de sufocare
În sală, am auzit și oameni râzând. Eu, probabil, am avut o față crispată și scârbită mai mereu. Dar să ne înțelegem, filmul a fost în regulă, a livrat, chiar dacă pe alocuri cu stângăcie, ceea ce a dorit să livreze. Nu văd cum ai putea fi entuziasmat la finalul unui astfel de film, chiar dacă, să zicem, s-a încercat asta prin demonstrarea că, în final, lui Oppenheimer i s-a oferit dreptatea în fața lui Lewis Strauss. Din păcate, asta nu compensează deloc realitatea a ceea ce s-a întâmplat din cauza bombei.
Un om de știință poate avea păreri de rău, poate fi orbit de creația lui sau de dorința de a afla un adevăr pe care poate nici nu ar trebui să îl explorăm. După care, pus față în față cu rezultatul acțiunilor sale, să se cutremure și să vrea să facă totul altfel. Dacă Oppenheimer a avut sau nu procese de conștiință după toate morțile cauzate de bombă, nu vom ști niciodată. Felul în care filmul a încercat să arate asta nu m-a convins. În plus, nu e de datoria mea să judec conștiința unui alt om care a murit acum multă vreme.
Citește și „Barbie” | Viața reală nu e atât de roz
La final, m-am simțit înfrântă, parțial pentru că am învățat mai mult decât aș fi vrut să învăț despre viața unui om care, deși o fi făcut și lucruri bune, a produs unul din cele mai catastrofale instrumente de distrugere în masă. Se pare că umanitatea nu învață niciodată nimic. Chiar dacă își învață istoria, chiar dacă și-o cunoaște, ea continuă să repete aceleași greșeli la nesfârșit.
Așadar, ce au cele două filme în comun
Iar acum, dacă e să discut cele două filme împreună, diferența dintre ele e destul de mare. Barbie încearcă să deschidă drumul spre discuții, fără a oferi rezultate clare. Este intenționat ironic și glumeț, astfel încât să suscite dezbateri, chiar dacă acestea sunt pro sau contra mesajului pe care încearcă să îl transmită.
Oppenheimer în schimb oferă o singură perspectivă, nu încearcă să dispute nimic. Mă așteptam să aibă măcar parțial inserată o discuție sau niște cadre luate din realitate cu ce a putut face acea bombă, cu adevăratele atrocități. Așadar, personal, mi s-a părut steril, cu un mesaj fix.
Voi spune doar în treacăt că diferența între felul în care femeile sunt tratate într-un film față de celălalt este foarte mare. Putem presupune că, într-adevăr, pe vremea lui Oppenheimer femeile erau tratate altfel. Problema este modul în care ele sunt prezentate în film. Filmul pune pe tapet femeia cu probleme mentale, femeia care nu e capabilă să fie mamă pentru că își neglijează copiii, etc. Doar pe alocuri sugerează că și femeile au fost prezente la proiect și, da, au făcut și ele ceva.
Concluzii
Contrar așteptărilor pe care le-am avut, Barbie mi s-a părut un film mai bun decât Oppenheimer. Personal, ca om care merge la cinema pentru a învăța, a fi provocat, cutremurat, să rămână cu niște idei, lucrul acesta s-a întâmplat doar în primul film. Ca încheiere, voi preciza că am mai văzut filme dramatice în stilul Oppenheimer și că acesta a fost mai slab decât cele din trecut. Sentimentele negative au fost singurele pe care mi le-a trezit, și nu într-un mod în care filmele care încearcă să te învețe ceva o fac. Cert este că am vizionat două filme despre om.
Putem concluziona spunând că avem două perspective despre rolul bărbatului și rolul femeii în societate, despre ce înseamnă sau ce poate să însemne umanitatea, două filme despre posibilități. Rămâne la alegerea noastră să vedem ce și cum alegem.
O cronică scrisă de Alexandra Șteți
Editare de Andreea Sterea
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandra Șteți