Două minute și jumătate sunt suficiente pentru ca filmul Marisei Benito să te tulbure, prin cartografierea în amănunt a unei lumi expuse prejudecăților și standardelor ireale.
Am revăzut filmul Dúctiles/Maleabile de Marisa Benito de trei ori pe repeat, încercând de fiecare dată să găsesc noi și noi piese de puzzle lipsă, noi și noi detalii, noi și noi unghiuri ascunse care să-mi ofere măcar iluzia unei salvări, a unei speranțe (oricât de derizorii ar fi ea), care să mă ajute să înțeleg ce tocmai (mi) s-a întâmplat timp de două minute jumătate. Poate că au fost unele dintre cele mai tulburătoare două minute jumătate din viața mea. Și cred că scurtmetrajul Marisei Benito este excepțional tocmai prin absența dureroasă a oricărei supape, a oricărui punct de sprijin în conștientizarea vertiginoasă a expunerii feminine la TV și nu numai (televiziunea, adaptată mass-media din zilele noastre, nefiind practic altceva decât un surogat atent al lumii întregi filtrate prin ochii neiertători ai conștiinței machiste).
Lipsa de ajutor ce este perfect justificabilă, chiar necesară, întrucât ce face Maleabile nu este decât să cartografieze în amănunt o lume perfect recognoscibilă, expusă prejudecăților și standardelor ireale. Și cum altfel ai putea să faci asta autentic, dacă nu șocând și expulzând spectatorul din universul cinematic, întocmai precum femeia (în toată umanitatea ei) este exclusă de la părțile esențiale ale realității ei înconjurătoare? Sau îi sunt oferite doar părțile de realitate accesibile, doar decupajele potrivite rotunjimilor ei. Nu întâmplător, femeia în filmul Marisei Benito parcă nu mai este o ființă tridimensională, ea este redusă la masa diformă a unei bucăți de carne (sau a unei statui lichide, aflate permanent în stare latentă), cu care fiecare face ce vrea și în interiorul căreia fiecare își lasă amprenta.
Reprezentările grafice vii se suprapun peste realitatea mea, a mamei mele, a bunicii mele, a surorii mele, a prietenelor mele, a femeii din tramvai lângă care m-am așezat întâmplător și a femeii de la casa de marcat din supermarket.
Într-un mix extrem de fidel exigenței cu care sunt portretizate femeile în societate (oriunde și oricând), filmul dă de pământ cu întregul ideal feminin pe care patriarhatul l-a proiectat secole de-a rândul (și îl proiectează cu o dezinvoltură grosolană) și îl înlocuiește cu niște caricaturi umane absolut înspăimântătoare prin simplul fapt că, oricât de absurd ar părea și ar fi, ele nu sunt caricaturi, ci reprezentări grafice vii, suprapuse 110% peste realitatea mea. Și peste realitatea mamei mele. Și a bunicii mele. Și a surorii mele. Și a prietenelor mele. Și a femeii din tramvai lângă care m-am așezat întâmplător. Și a femeii de la casa de marcat din supermarket. Și a tuturor femeilor din toate timpurile cărora li s-a spus obsesiv ești fată trebuie să știi să gătești ești femeie harnică ca într-un stup de albine trebuie să știi să taci ești femeie nu te băga tu fă-ți griji de cum te îmbraci cum zâmbești cum ai grijă de familia ta pentru că ce fel de femeie ești tu fără soț casă și copii nu te numești femeie adevărată.
Filmul se constituie exclusiv din imagini, femei de carton care se perindă pe ecran neavând glas (fiindcă oricum nu l-ar auzi nimeni, din cauza cuptorului permanent supraîncălzit sau a copiilor cu zâmbete de ceară pe fețele de ceară, care țipă inerțial și care trebuie învățați cum să-și facă zâmbetul de ceară să fie și mai de ceară până când vine tatăl lor obosit acasă), dar acest aspect mi se pare extrem de ingenios pentru că vizualul (strident, isteric) acaparează complet (ca un parazit) și te obligă să te lași dezarmat. Nici măcar nu mai eram rănită sau revoltată de la un punct încolo. Eram de-a dreptul dezarmată.
Filmul nu este o critică adusă femeii casnice sau supusă reperelor masculinității, nici o glorificare inutilă a vreunui gen, ci doar o brutală și obiectivă expunere a felului în care pot merge (și au mers și încă merg într-o anumită măsură) lucrurile din perspectiva majorității. Oricine se simte ofensat în vreun fel de analiza artistică impecabil realizată pe care ne-o propune Marisa Benito în acest scurtmetraj cu și despre maleabilitate (sub toate aspectele pe care le presupune aceasta) nu înseamnă decât că este un captiv al ignoranței. Mecanismele sale ruginite nu pot fi trezite de un film ce-și propune să aducă în atenție tocmai gradele de ruginire ale mecanismelor societății. În acest sens observ acum și ironia subtilă a titlului.
Femeia intoxicată de metalul oalelor. Trupul (sau trupurile) amorțite, depersonalizate, care se frâng inerte în mâini de bărbat inerte. Imaginea cu albinele pe podeaua bucătăriei unde fetițele învață de la vârste extrem de fragede treburile casnice, strălucirea din jurul femeilor care lucrează și banner-ul DANGER! WOMEN AT WORK care agresează privirea. Plăcinta arsă, ochii gospodinei care se fac scrum și imaginea caricaturală în miniatură a restului familiei, așezați în interiorul a ceea ce a mai rămas din plăcintă. O familie împietrită aflată în fața televizorului în care o femeie lucrează frenetic pentru soțul ei. Sunt doar câteva dintre scenele absolut grotești care te marchează, pentru că le cunoști mult mai bine decât ar fi fost cazul. Și cu care e atât de inuman de dureros să te gândești că te-ai obișnuit. Dar așa este. Așa că strângi din dinți și te bucuri că nu e mai rău. Pentru că mereu poate fi mai rău. Și mai îndrăznești să speri naiv că nu vei ajunge și tu o machetă artificială afiliată societății. Și că nu vei fi lipită ca un sticker uzat peste rămășițele a ceea ce a mai rămas decupat din viața pe care ți-au construit-o grijuliu ceilalți. Sau că măcar când se va întâmpla vei fi în stare să-ți aduni și ultima fărâmă de demnitate rămasă și să-ți dai seama de asta.
Improprie concluzie: Vedeți Dúctiles/Maleabile. E un must to extrem de inconfortabil și de fascinant deopotrivă. Ca orice must to veritabil.
Scurtmetrajul Dúctiles/Maleabile a fost oferit pe vimeo de către Institutul Cervantes, timp de 48 de ore, începând cu seara de 7 decembrie 2020. Institutul este profund implicat în promovarea culturii spaniole și latino-americane, atât prin evenimente culturale, cât și prin oferta sa de cursuri sau lecturi. Pentru vorbitorii de limba spaniolă, regizoarea Marisa Benito își prezintă scurtmetrajul aici.
Opinie de Mălina Turtureanu (departamentul #creativ). Editare: Radu Eremia, Iulia Dromereschi