Biserica din Sfântu Gheorghe FOTO Alin Varenic
Biserica din Sfântu Gheorghe FOTO Alin Varenic

Cum întâmpină ucrainenii dobrogeni primăvara (I)

Bine v-am regăsit sănătoși! Nu am mai scris de ceva timp. Așa este când lumea din jur îți dă mult de lucru. Dar și mintea ta, ce-i drept. Încerci să scapi de toate, dar la un moment dat simți că nu mai poți. În cele din urmă, îți amintești cât de frumoase sunt lumea și propria persoană, și te încumeți să mergi mai departe. Iar așa învingi orice barieră și orice grijă. Apoi, când timpul îți permite, mergi în vizită la casa memoriilor tale și te ospătezi din ceaiul vremurilor trecute, mai deguști o samohonka (ceva special pentru stomăcel) și pătrunzi într-un univers unde totul era paradisiac și rece…

Așa am ales să vă introduc într-o lume a vechiului, a tradiției, a izolării și a dragostei față de oameni și față de Dumnezeu. Iar faptele se petrec după sfârșitul sărbătorilor de iarnă, când toată suflarea satului intră, parcă, într-o transă a sedentarismului. După sărbătoarea Crăciunului, după două revelioane în care am cântat, am mâncat, am băut, ne-am veselit, după spartul sărbătorilor când iarăși strunele au răsunat zgomotos generând chicote jucăușe de fericire, într-o cămară plină de oameni și de mâncăruri alese, Zâna Zânelor, Mama Oboseală, își poartă aripile-i contagioase peste satul mahmur.

Mahmur nu de beție, ci de zdrăngănelile gurilor ce au strigat ceasuri în șir istorisiri și vorbe de aur. Despre cât de bună este soarta și le învăluiește într-un acoperiș încărcat de lasitudine, plictis și chiar nevroză, alături de minunatul ei soț, șeful de stat major, general Iarnă, care își trimite odraslele, adierea gingașă numită vostok (vântul de nord-est), prietenul tuturor celor neîmpăcați cu gândul că totuși încă mai dăinuie luna ianuarie.

Citește și: Crăciunul ucrainean în nordul Dobrogei: obiceiuri și tradiții

 

Plutonierii care își zidesc o adevărată citadelă în ceruri, impozanții nori fumurii și cât se poate de siniștri vor să vadă ce mai pun la cale pământenii care așteaptă vânătoarea de ghiocei albi ca varul. Apoi, sora bună a norilor, tuman (ceață), care este atât de îndrăgostită de pastelul satului de la capătul geografiei, acolo unde Dunărea albastră își unește puterea cu Marea Neagră, mereu aceeași. Deseori coboară blândă și grațioasă, arătându-și pantofii cu toc șlefuiți cu diamante și cristale umede, picături de angoasă care își fac minunată casă la sol, pe acoperișuri, pe crăiesele smochine, pe vițele de vie, pe salcâmii, castanii și plopii năpăstuiți de coloritul închis, care se așază pe umerii grei și goi ai așezării liniștite.

Delta în ceață (Eduard Sandu) FOTO tablouridevis.ro
Delta în ceață (Eduard Sandu) FOTO tablouridevis.ro

Pe celofanul antic și de demult, care încă se mai străduie să protejeze ceata de lemne și surcele condamnate la pieire singură în focul nemilos ce luminează soba din teracotă sau soba de la marginea lijancăi pentru ca aceia care sunt obosiți să poată hiberna fără nici o pagubă sau ca baba Parasca să-și mai aducă padrușka (n.red. – cea mai bună prietenă) din vecini și împreună să descoasă de-a fir a păr cele mai captivante cronici și memorii ale satului: Ia kazala, ia kazala, ia kazala șo… (n.red. – Eu ziceam, eu spuneam, eu ziceam că...).

Ceața din anotimpul rece

Pe clanțele ușilor și porților, deranjează cetățenii care de-abia și-au rafinat mâinile cu cel mai frumos mirositor săpun franțuzesc. În plus, Tuman nu numai că iubea cu ardoare satul, dar era și prietena, colega și în același timp dușmanca de moarte a tuturor navigatorilor și pescarilor care cutezau în acele zile să cutreiere Dunărea și canalele răsfirate în acele zile tuciurii, stârnind psihoza tuturor. În acest timp,  Tuman făcea cu mâna din înălțimile joase bieților călători: Oi, preișlo sivei tuman! Strașno! (n.red.- Oh, ai venit, ceață cenușie! Groaznic!)

În afară de acestea, oboseala și generalul Iarnă mai aveau un copil, dar acesta era deseori ascuns și se arăta lumii doar atunci când mai toată țara era întemnițată de acea fiică: zăpada. Zona noastră era una unde zăpada se arăta cel mai rar din toată țara. Aceasta de abia dacă rezista două-trei zile, dar atunci când fulgii atacau satul părăsit, îl paraliza cu totul. Pentru noi, copiii, era o bucurie, pentru adulți, o nenorocire. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. Având în vedere că de la an la an oboseala și generalul Iarnă își arată din ce în ce mai rar copilul, zăpada era, de fapt, pentru toți mumă, iar Năpasta înghețului Dunării, singura cale de comunicare cu lumea largă, devenise acum doar o istorie și o amintire unică în sufletele oamenilor. Acum generalul Iarnă îi trimitea la joacă numai pe Vostok, pe norii cei plumburii și pe doamna Tuman.

peisaj mal de apa cu ceata si un copac
Fotografie în regim liber PremiumBeat.com

Serile lungi

În același timp, soția lui, Mama Oboseală, făcea tot ce putea ca să îi coboare pe oameni „cu picioarele la pământ”: Ajunge cu praznicele! Ședeți acolo frumos și așteptați până la Postul Mare! Ședeau oamenii, într-adevăr, că tare plicticos mai era și timpul acela. În acel moment nu mai era nici un turist hoinar pe ulițele satului, care să făcă ședințe foto cu vechile case și cu delicioasele smochine. Mai ales după lăsarea soarelui, oamenii ocoleau din ce în ce mai mult străzile, refugiindu-se în case. Și pe bună dreptate, nu aveai ce să faci în frig, când Mama Oboseală, generalul Iarnă și copiii lor luau cina departe de stele și de orice strigăte. Iar oamenii stăteau în casă. Serile treceau, se mai uitau la televizor la ce mai zic românii sau la aventurile spartanilor din Parlament, dar să fii încarcerat între patru pereți mereu și mereu nu era cea mai bună soluție.

Citește și: Obiceiuri la etnicii ucraineni din Sfântu Gheorghe (Deltă)

Era o vreme bacoviană, dar sufletul, mai ales sufletul ucrainean deltaic nu trebuia să fie niciodată bacovian. Ucraineanul este învățat cu râsul și socializarea încă de la începuturile sale. Și cnejii Rusiei Kievene râdeau și socializau cu basileii de la Constantinopol, și totul era frumos. Și zaporojenii socializau și dansau câte un cazacioc în fața polonezilor, otomanilor, turcilor și/sau rușilor, și totul era superb. Indiferent de timpuri și locuri, amuzamentul și animația trebuiau să domine pentru o sănătate cât mai robustă.

Reprezentare a Duminicii Vameșului și a Fariseului FOTO df.news
Reprezentare a Duminicii Vameșului și a Fariseului FOTO df.news

De aceea, oamenii locului au găsit idei perfecte: chindiile, aniversările, șezătorile, sărbătorile religioase care se mai iveau trebuiau să fie ocazii bune pentru a-și întâlni rudele și apropiații; la o ciorbă de pește bun, la niște vareniki fierte (mai ales într-o seară friguroasă, cu o cănuță de ceai fierbinte, sunt miere pentru sufletul fiecăruia), la o tochitură bună de purcel, la un pește prăjit, bine conservat în magazia pescarului, se descopereau numai variante extraordinare pentru a o combate pe Mama Oboseală. Iar Mama Oboseală era aspru iritată, știa că în fortăreața ei se făcuse o breșă de toată frumusețea. De aceea îl impulsiona pe soțul ei să amenințe cu niște nori de viscol din îndepărtata Siberie, punându-l în avangardă pe fiul Vostok, dar ucrainenii noștri erau precum brazii. Cu un cazacioc bun, și viscolul era învins.

Duminica Vameșului și a Fariseului

Săptămânile treceau agale, satul era în continuare tot atât de singuratic ca înainte, se mai făcea din când în când câte o chindie, se mai slujea uneori câte un parastas pentru sufletul eroilor cufundați în nisip. Mama Oboseală și generalul Iarnă încă se mai țineau pe picioare, dar iată că se apropie Duminica Vameșului și Fariseului, prima duminică a Triodului, adică începutul Triodului. Prima duminică în care atenția se îndreaptă către pregătirea pentru post. La predică se vorbește mult și deschis despre păcatul fundamental – mândria – de la care pornesc toate relele: invidia, bârfa, mânia, furia, hoția, minciuna, ura etc. Ni se spune tuturor să nu arătăm cu degetul către cei din jurul nostru, să ne concentrăm mai mult pe propria persoană și să nu ne fălim cu ale noastre.

 

Citește și: COMUNITĂȚI. Susținem Ucraina (1) 

Totodată, este foarte important cum ne rugăm. În rugăciune, trebuie să fim doar noi și cu Dumnezeu și să comunicăm cu El din toată inima noastră și din tot cugetul nostru. Să nu fim farisei, să judecăm pe alții pe nedrept, ci să plângem înlăuntrul nostru, păcatele noastre. Predica se rostește, părintele este blând, dar atent cu toate sufletele, dar oamenii, tot oameni rămân, cel puțin în ultima vreme. Astăzi, sistemul Ia kazala, ia kazala, ia kazala șo… continuă mult și bine, mijlocul de plată din polimeri preface oamenii în bisericuțe ce trag cu arcul fără sfârșit, nimerind mereu departe de miez. Influențele exterioare, în afară de avantajele lor, aduc cu ele și prostia omenească, iar crucea din vârful clopotniței suspină și abia că reușește să înghită acest divide et impera modern, ce răsucește înăuntru toată ființa și aduce peste așezare valul obscurității.

Atunci și acum

În vremurile anterioare, însă, nu era tocmai așa. În ceasul când satul meu iubit adăpostea cam 1.500 de suflete, poate și mai mult datorită multitudinii de copii care răsăreau din pântecele femeilor, oamenii erau mai de omenie, mai sensibili, dar mai ales mult mai credincioși. Acestea erau trăsături moștenite de la străbunii lor din Ucraina. Nu exista să nu-ți ajuți aproapele, nu exista să nu cânți la vreo întâlnire și nu exista să nu mergi duminica la biserică. În fiecare duminică, aceasta era arhiplină. Bărbați, femei și copii veniți din toate colțurile satului, din diverse categorii sociale.

Părintele Ioan Guțu, preot timp de 27 de ani la Sfântu Gheorghe FOTO Facebook Radio Civic Sfântu Gheorghe
Părintele Ioan Guțu, preot timp de 27 de ani la Sfântu Gheorghe FOTO Facebook Radio Civic Sfântu Gheorghe

Toți cu fețele blajine, căutând să se detașeze măcar pentru câteva clipe din rutina ce îi împresura. Ascultau cu atenție fiecare cuvânt al bătrânului preot, încercând să înțeleagă credința ce o practicau. Cu toții erau uniți într-un singur gând: mântuirea. Așa își amintește și până astăzi draga mea bunică, care simte pe a ei piele diferența dintre vara și iarna societății. Bunica îmi spunea cu entuziasm și cu multă admirație despre bătrânul preot, care atâta vreme cât satul acesta va trăi, numele lui va fi pomenit peste veacuri.

 

Citește și: O bucățică din Ucraina în nordul Dobrogei. Povestea vetrei din Delta Dunării (I)

Basarabean de origine, acesta a reușit s-o facă pe bunica mea, asemenea și multor consăteni, să (re)descopere credința în Dumnezeu în cea mai simplă formă a ei. Învingătoare cu succes în câteva lupte cu valurile șubrede ale vieții, aceasta a început să priceapă relativ târziu față de vecinele ei cuvintele Domnului. După o întâmplare cel puțin bizară, părintele a sfătuit-o să calce duminică de duminică covoarele pestrițe din iută ale bisericii vechi, să asculte slovele pline de chibzuință ale Evangheliei și să aplice învățăturile lui Hristos la ea în familie. Așa a și fost.

Credință și politică

La început mai timidă, mai nouă în ale religiei, bunica a deprins o deșteptăciune extraordinară și a conștientizat pe parcursul timpului importanța credinței în viața omului. Pot să mărturisesc chiar că credința i-a modelat personalitatea, născându-se acel suflet cald, plin de optimism, voios, milostiv și întăritor, exact cum o găsesc azi pe bunica: blândă, mereu pregătită cu cele mai bune îndrumări pentru viață și nu în ultimul rând, iubitoare și grijulie.

Și, totuși, biserica era arhiplină, în ciuda tuturor eforturilor întreprinse de regimul comunist la acea vreme, decis să suprime orice sentiment religios din viața oamenilor. Oamenii respectau în continuare tradițiile, religia și cultura. Țineau sărbătorile, mergeau cu vecera, cu colindul, se botezau, cununau și înmormântau creștinește. Icoana și cărțile de rugăciuni erau la loc de cinste în colțul fiecărei camere din casă. Să nu mai adăugăm faptul că din locuitorii satului, cel puțin jumătate erau „comuniști pe hârtie”, dar și foarte mulți credincioși. Și bunica se înscrisese (sau mai bine zis, a fost constrânsă să se înscrie) în Partidul Comunist Român, dar a făcut asta doar pentru un singur scop: să procure butelia cea de toate zilele. Exact. Membrilor de partid li se asigura butelia, iar dacă nu erai membru de partid, nema butelie. Trebuia găsită o altă formulă de a-ți fierbe sau prăji mâncarea. Nu era bunica atrasă de scrierile lui Marx, Engels sau Lenin. Ea voia doar un trai decent pentru aceasta și familia ei.

Carnet de membru PCR FOTO Mira Bălan
Carnet de membru PCR FOTO Mira Bălan

În schimb, bunicului nu-i prea plăcea: „Ce-i asta, trebuie să minți mult acolo, trebuie să lauzi partidul. Dar bunica știa bine ce știa, că dorea doar binele, și nu „minciunile” și „laudele” adresate până la urmă doar unui singur om. De fapt, nici sătenii nu erau atât de vrăjiți de propagandă (acest lucru nu însemna însă că nu existau și câțiva simpatizanți, dar asta e altă poveste), stratul tradițional fiind mult prea puternic pentru a face din viețuitorii de la Catarlez[1] homo sovieticus, dar lumea își dorea doar să-și asigure pâinea și ziua de mâine.

 

Citește și: O bucățică din Ucraina în nordul Dobrogei. Povestea vetrei din Delta Dunării (II)

Și chiar dacă erau membri de partid, oamenii tot la Dumnezeu își găseau refugiul. Niciunuia nu-i era frică de nimeni. Pentru credință, aceștia au fost adevărați bărbați curajoși. Așa au procedat și părinții lor, și bunicii lor, și străbunicii lor. Un element important care le-a dat elan oamenilor a fost lipsa unor controale ideologice din partea organelor specializate de stat, datorită izolării geografice. Iar un al doilea ar fi indiferența primarilor, care aveau încredere în oamenii care-i reprezentau și considerau în continuare că bunăstarea socialistă este la ea acasă.

De ce am vrut neapărat să marchez această paranteză? Pentru ca să înțelegeți cu toții ce înseamnă spiritul unei comunități tradiționaliste. Chiar dacă astăzi nu mai sunt toate 100% ca înainte, un licăr din memoria strămoșilor a mai fost păstrat și în prezent. Suntem datori să învățăm din experiențele înaintașilor noștri și să ne însușim capacitatea de a le urma pe drumul vieții noastre. Nu în ultimul rând, am vrut să aprofundez învățătura primei duminici de pregătire a Postului Mare Întâietatea mândriei printre cele mai josnice păcate ale universului, mândrie care a reînceput să apară din neant și începe să răpească sufletul fiecărui om nevinovat și nepregătit, radede pe fața pământului orice urmă de bunătate. Iar asta este mândria – o așchie măruntă ce dinamitează o întreagă cetate înzestrată cu un țep ce înjunghie prin fiorul frigului o întreagă seminție de oameni puternici.

Ultimele petreceri

Fiind zise toate acestea, imediat după Duminica Vameșului și Fariseului, începe numărătoarea inversă până la Postul Paștelui: trei săptămâni rămase la dispoziție pentru ultimele petreceri și râsete răsunătoare închipuite la obișnuitele revederi de familie. Căci odată cu postul, adio petreceri, adio râs, adio distracție! Cele trei săptămâni au fiecare o denumire specifică, în ordine cronologică: Perekusna, Miasopusna și Masleana. Perekusna este o săptămână pregătitoare pentru celelalte două, săptămână în care este permis mâncatul tuturor alimentelor, indiferent de originea lor. Miasopusna este săptămâna în care se lasă sec la carne. Totodată, aceasta este caracterizată prin rugăciuni continue și ultimele pregătiri pentru treburile de primăvară. Nu se făceau munci grele, deoarece la sfârșitul săptămânii era Strașna Nighilea (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), duminica dedicată Judecății de Apoi.

 

Citește și: O bucățică de Ucraina în nordul Dobrogei (III). Sicia Transdunăreană: aspecte ale vieții căzăcești

Se considera că într-o astfel de zi, Hristos ar veni să judece popoarele și lumea s-ar sfârși, astfel încât acest moment trebuia întâmpinat în tihnă și rugăciune. Nu se făceau petreceri, și nici nu se pleca în călătorii. Masleana este săptămâna brânzei. Mai este numită și Săptămâna Albă. Se mănâncă diverse preparate cu brânză (le vom dezvălui într-un articol viitor!), se fac ultimele petreceri înainte de post, iar săptămâna se încheie printr-o iertare ritualică.

Sfântu Gheorghe într-o zi obișnuită FOTO Alin Varenic
Sfântu Gheorghe într-o zi obișnuită FOTO Alin Varenic

Dar mai multe despre tradițiile și obiceiurile din aceste săptămâni, dar și cele ale Postului Mare, într-un articol viitor. Deja m-am lungit prea mult, cred. Tot atunci, vom vedea ce mai fac în acest timp Mama Oboseală, generalul Iarnă și copiii lor.

[1] Vechea denumire a localității Sf. Gheorghe, nume de origine turcă. Folosită și astăzi în vorbirea orală a ucrainenilor dobrogeni.


 

Material  scris de Alin Varenic (redacția #sfantugheorge)

Editare: Radu Eremia

Corectură și layout: Iulia Dromereschi

2
Alin Varenic
Iubitor de istorie și cultură. Păstrez zestrea strămoșilor mei ucraineni.