Cosmin Budeancă, istoric și vicepreședinte al Fundației Culturale Memoria, și Alina Satmari, geografă și profesoară la Universitatea de Vest din Timișoara, sunt cei doi coordonatori ai Școlii de Vară de la Râșnov.
Am stat de vorbă cu studenții școlii de anul acesta, iar entuziasmul și laudele aduse acestui program ne-a determinat pe mine și pe colega mea, Ioana, să aflăm și cine sunt îndrumătorii lor. Astfel, am purtat o discuție cu cei doi în grădina Schubz.
Ce ne puteți spune despre Școala de Vară? Când s-a fondat?
Cosmin Budeancă: În urmă cu 11 ani a avut loc prima ediție. Nu a început în paralel cu Festivalul de Film și Istorii Râșnov. A fost un proiect care a apărut ulterior. Festivalul este la a 14-a ediție, iar școala la a 11-a. Practic, festivalul s-a dezvoltat organic și la un anumit moment s-a considerat că ar fi util, pe lângă evenimentele care se desfășoară în cadrul lui, să existe și un astfel de proiect educațional adresat studenților. A pornit încet, ca orice proiect, cu mai multe temeri: Cum va fi? Cine se va arăta interesat? În final, s-a dovedit un proiect de succes, dovadă că, iată, am ajuns la ediția a 11-a.
Alina Satmari: Eu particip de cinci ediții, aici la Râșnov, dar nu am pierdut niciuna, în ultimii cinci ani.
Pagina de autor a lui Cosmin Budeancă la Editura Polirom
Cum ați ajuns în postura de coordonator?
C. B.: Statutul oficial de coordonator există de aproximativ trei ani. Dar pot spune că eu am fost nașul proiectului. În urmă cu 11 ani, m-a contactat Mihai Dragomir (organizator FFIR). Știind că am mai organizat astfel de proiecte, școli de vară pentru elevi, universități de vară pentru studenți, mi-a cerut părerea despre cum ar trebui să organizeze un astfel de eveniment. Eu am oferit câteva idei, iar apoi am organizat aici un workshop de o jumătate de zi, câțiva ani la rând. Activitatea s-a bucurat de succes, deoarece era ceva mai dinamic, nu era pe sistemul clasic de prelegere.
Drumul spre coordonare
Proiectul presupunea interviuri realizate de studenți în oraș, cu localnici, pe diverse teme. Ideea principală era să cunoască oamenii locului și să se obișnuiască cu interacțiunea umană. În ultimii ani am remarcat faptul că adolescenții în special sunt tot mai conectați cu tehnologia și tot mai puțin conectați cu cei de lângă ei. Trebuia să meargă să pună întrebări, dar nu ne interesa în special răspunsul, ci interacțiunea lor.
Voiam să îi oblig să meargă să vorbească față în față cu un cetățean pe care îl întâlneau prima dată. A fost de impact acest lucru. Erau foarte încântați. Temele erau diverse. Într-un an a fost despre revoluție, într-un an a fost despre comunitatea germană, în funcție și de tematicile din festival.
În ultimii trei ani m-am ocupat de partea de coordonare și e foarte incitant, provocator chiar. Studenții sunt din țară, din Basarabia, am avut și din Ucraina. Sunt variați. În anii trecuți, din cauza pandemiei, a trebuit să ne reinventăm și să ne depășim niște limite, apropo de tema de anul acesta, care este granițe. Voiam să organizăm școala, dar în egală măsură ne era teamă cu situația pandemiei și a resurselor de atunci. În final, am reușit să trecem cu bine și rezultatele au fost peste așteptări.
Citește și În căutarea inginerului Dragomirescu – câștigător la categoria de documentare
Coincidență sau destin?
A. S.: Eu cred că m-am adaptat natural la Râșnov. În primul an am fost mai degrabă turistă. Am făcut de toate aici, cam ce vedeți că fac acum voluntarii. În următorul an am fost observatoare mai îndeaproape a Școlii de Vară și am încercat să mă implic mai mult prin ceea ce știam eu să fac. Acela a fost și anul în care au început să participe tot mai mulți studenți din Timișoara, din cadrul Universității de Vest.
Cu această ocazie, mi-am dat seama că noi putem lucra foarte bine și după ce se termină festivalul, fiind atât de aproape unii de alții. Practic, suntem în aceeași clădire, pe coridoare diferite sau la etaje diferite doar.
Pagina de publicații a Alinei Satmari pe researchgate.net
Hărțile cartografice transformate în hărți emoționale
În 2019, am început la modul serios să coordonez echipele de studenți care au participat aici. S-au împlinit 30 de ani de la revoluție și tema festivalului a fost legată de revoluție. Fiind geografi, mai specific cartografi, am vrut să dezvoltăm ceva din categoria hărți. Puteau fi hărți analogice, pe hârtie, sau hărți digitale, chiar hărți imposibile. Aici au început primele idei de proiecte despre hărți imposibile, pe tema revoluției, idei care și astăzi se mai dezvoltă.
Din ideea inițială s-au ramificat multe hărți ale emoțiilor, interviuri integrate în hartă. N-am pierdut nimic din tot ce se întâmplase până atunci în Școala de Vară. Am încercat să adăugăm ceva și să folosim ce învățau studenții aici mai departe. De atunci vin în fiecare an, împreună cu Raluca, Cosmin, Mihai. Toată lumea contribuie și programul uneori se decide de pe o zi pe alta, în funcție de invitații pe care îi avem si de disponibilitatea lor aici.
Încercăm să facem studenții să cunoască oameni din domenii diverse, specialiști din diferite domenii, pentru că și studenții noștri vin de la facultăți foarte diverse și specializări foarte diferite. Ediția aceasta avem de la departamentele de istorie, comunicare, arte, geografie, turism. Paleta este destul de colorată.
Proiectele studenților continuă și în afara Școlii de Vară
În ce măsură doriți să continuați să vă implicați în proiectele studenților pe care ei le dezvoltă aici?
C. B.: La început, Școala de vară funcționa după un sistem clasic. Studenții veneau, participau, era o serie întreagă de activități și după ce plecau acasă își aduceau doar aminte de experiențe și eventual, așteptau o nouă ediție la care să participe. În ultimii 3-4 ani am schimbat puțin paradigma. Am încercat să facem un pic mai mult decât să îi aducem și să le oferim un pachet de activități de experiență. Am vrut să-i împingem peste limita celor zece zile pe care le are festivalul, respectiv școala.
Atunci a apărut ideea aceasta că echipele din diverse localități să vină și să implementeze un proiect, să vină cu o idee în cadrul școlii, în cadrul festivalului. Aici discutăm, gândim detaliile, îi punem în contact cu invitați care ar putea să le aducă un plus de cunoștințe sau să îi îndrume în maniera în care acest proiect ar putea fi implementat. Pe urmă, la finalul anului, adică în patru luni, își pun în practică ideile.
Prin discuțiile permanente pe care le avem înainte, în timpul și după școala de vară, îi ajutăm cu sfaturi. A existat și sprijin financiar pentru proiectele pe care le-au implementat, cu diverse conexiuni cu alte entități, care puteau să le fie de folos. Nu a fost o activitate strict de comunicare în cadrul celor zece zile, ci o activitate de mentorat pe o perioadă de timp mai îndelungată.
Ce înseamnă reușita pentru ei?
Această mișcare a fost generată și de ideea că, din păcate, la școală nu prea îi învață pe elevi sau studenți cum să facă un proiect. Rar înțeleg care sunt etapele acestuia și de ce trebuie să lucreze la el. De aceea am decis să încercăm, pe lângă aceste cunoștințe pe care le vor obține aici, să deprindă și activitatea practică.
De fapt, nu avem așteptări de la ei să facă niște proiecte extraordinar de mari și ample, costisitoare ca timp, energie și bani. Ne interesează drumul, nu neapărat destinația. În pofida acestei simplificări, în multe cazuri rezultatele au fost mult peste așteptările noastre. Au făcut mult mai mult decât ne-am imaginat că vor face și ăsta e un lucru care te motivează și încurajează.
Citește și un interviu cu Ioana Hogman de la REACTIV
A. S.: Eu aș zice că pare o joacă sau vrem să le creăm impresia că ne jucăm. Vrem să fie relaxați, să știe că la sfârșit nu e cu note. Dar nu ne jucăm, ci proiectul chiar ajunge să se realizeze, poate asta și datorită faptului că nu au stresul acela de a dovedi altceva decât ceea ce vine natural. Ei se străduiesc să facă un lucru bun și dacă insistă, chiar reușesc.
Pentru unii, reușita înseamnă chiar și o dezbatere pe care o organizează la ei în facultate. Este un întreg proces, stabilesc tema, invitații, cum se desfășoară evenimentul. Sunt o grămadă de lucruri pe care ei le învață, organizând pentru prima dată o dezbatere. Clar că asta o să îi ajute foarte mult în anii următori. Poate fi vorba de volume, interviuri, transcrieri, pe care uneori le publică, alteori le lasă în format audio. Pot organiza expoziții de fotografie, concursuri, pe teme care pornesc din tematica festivalului, dar nu neapărat.
Joaca se materializează în succes
De exemplu, la Timișoara, s-au realizat mai multe scurtmetraje de elevi și studenți. Deja avem o arhivă de peste 60 de interviuri cu persoane care au participat la Revoluție, zece montaje care folosesc fragmente din aceste interviuri, o arhivă de aproape 48 de ore de film. O filmare brută, încă o rezervă neexploatată, pe care au reușit să adune din 2019 până astăzi elevii și studenții care au participat până acum la proiect.
C. B.: S-au mai făcut filme, unele fiind prezentate în cadrul festivalului. În momentul de față sunt două expoziții în Râșnov rezultate în urma festivalului: despre cinematografia în anii comunismului, care are legătură și cu Festivalul de Film și Istorii. Aceasta a fost prezentată la Iași. Mai este și o expoziție despre Cernăuți, realizată de o participantă a Școlii de Vară, prezentată în mai multe localități din Bucovina. Acum a ajuns și aici. Așa cum spunea și Alina, este o treabă foarte serioasă, doar că o ambalăm în ceva ludic.
Când proiectele se transformă în conexiuni
Alina & Cosmin: Împrietenim ideea de proiect cu studenții, care ar opune rezistență în mod normal. La școală au atâtea proiecte și s-au săturat de ideea aceasta. Sunt proiecte ale centrului universitart, sau poate s-au extins, și ulterior au devenit inter-universitare, în sensul în care studenții dintr-un centru universitar s-au implicat în proiectele din alt oraș.
Asta mi se pare cele mai frumos aici, la Râșnov. Recidivele, studenții care vin pentru a doua, a treia oară, se străduie foarte mult să fie selectați și să participe la Școala de Vară. Colaborările se bazează pe prieteniile dezvoltate aici. Mi se pare că locul ăsta și oamenii pe care îi întâlnesc aici îi ajută și din punct de vedere personal, pentru că întâlnesc niște modele. Vedem în felul în care vorbesc, după dezbateri, despre invitații de la dezbatere sau în felul în care interacționează aici, în grădina Schubz.
Participanții mai vechi sunt considerați modele. De exemplu, în proiectul de la Timișoara, am avut voluntari timp de o săptămână, veniți din București. Grupul s-a sudat aici, iar atunci când era nevoie de oameni în teren în 15 locuri deodată, la aceeași oră, timp de cinci zile, am reușit cu ajutorul celor de la București. Pentru mine a fost absolut impresionant.
Mai țineți legătura cu studenții din edițiile trecute? Spuneați că mulți dintre ei revin. Ce se întâmplă cu cei care nu revin, dar totuși își continuă proiectele începute aici?
C. B.: Nu sunt mulți cei care revin. Poate că mai mulți și-ar dori să revină, dar încercăm să le dăm și altora șansa de a fi prezenți aici. Numărul de participanți este relativ limitat, din considerente bugetare. În anii trecuți a fost așa din considerente pandemice. Când avem posibilitatea să aducem tineri care nu au mai participat, încercăm să le dăm și lor o șansă. De altfel, sigur că ținem legătura. Relațiile cu foarte mulți dintre ei s-au transformat în relații de colaborare, de prietenie.
Te bucuri să îi vezi ce fain au evoluat și cum preocuparea pentru educația lor este o prioritate, ceea ce vrem și noi să le insuflăm.” (Alina Satmari)
Mai mult decât studenți, chiar prieteni
Ca să dau un exemplu, acum trei săptămâni am fost la Vatra Dornei și m-am întâlnit cu un fost student de aici, de la festival. Ulterior, am mai colaborat în diverse împrejurări. După ce a venit de două ori la festival, a implementat la rândul lui o idee similară în zona Bucovinei. A organizat un festival de film istoric la Vatra Dornei, apoi în Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului.
A ajuns la a treia ediție de festival de film istoric, inspirat din ce a văzut aici. A inclus și el concerte, dezbateri de film. Am colaborat între timp, am publicat un eseu în revista Memoria, pentru că a participat la concursul organizat de Fundația Corneliu Coposu.
El este doar un exemplu, dar sunt mult mai mulți cu care păstrăm legătura și care au fost în trecut participanți ca studenți și i-am avut în alți ani invitați, ca lectori. O fostă participantă, Bianca, își lua concediu și venea pe banii ei la Râșnov, ca să participe la Școală, deși nu mai era studentă.
Prietenia de după Festival
Acest lucru este unic, nu l-am mai întâlnit în alte părți pe unde am mai umblat. În general, se creează conexiuni între organizatori și invitați, dar mai puțin între organizatori, invitați și public. Aici e un pic diferit, în sensul în care publicul poate discuta cu invitații foarte deschis. Nu contează că e ambasador sau un cântăreț pe care îl vezi pe scenă, poți să te duci și să vorbești cu el. Oamenii sunt deschiși de la bun început. Este un festival prietenos, sunt discuții relaxate, care în alte părți nu se întâmplă.
A. S.: Faptul că suntem toți în același loc și că primim același fel de mâncare transformă deja într-un ritual mâncatul la aceeași masă și apropie oamenii. Nu există un meniu special, pentru unii sau pentru alții. Lucrul acesta nu e tocmai specific pentru genul acesta de activități.
Un alt lucru fenomenal este faptul că avem participanți în Școală, care au fost acum doi ani în Juriul de liceeni. I-am văzut cum au trecut de la o etapă la alta a educației lor. Mai sunt participanți care au venit când erau studenți și acum sunt masteranzi, cum este una dintre participantele de la această ediție, Miruna. Te bucuri să îi vezi ce fain au evoluat și cum preocuparea pentru educația lor este o prioritate, ceea ce vrem și noi să le insuflăm.
Schimbarea vine pentru toți și nu cred că trebuie să opunem rezistență, ci să o înțelegem.” (Cosmin)
Care este limita de vârstă a participanților și cum arată echipa de anul acesta?
C. B.: Anul acesta avem 15 studenți. Nu există neapărat o limită de vârstă, contează mai mult statutul de student. De obicei se ajunge la maxim 26 de ani, pentru că altfel se creează o diferență mult prea mare și e mai greu de gestionat grupul. Dacă cineva e la doctorat, ar fi nepotrivit să lucreze cu un student de anul I, care are alt bagaj de cunoștințe. În situații de genul acesta, încercăm să îi determinăm să lucreze în echipă și să diluăm această barieră. Inclusiv în formulele de adresare, evităm „doamna profesoară” sau „domnul profesor”, încercăm să îi învățăm să se poarte normal.
Uneori, la școală, învață niște formule, care poate chiar îi revoltă, dar în continuare le folosesc pentru că așa este regula. Încercăm să le transmitem că respectul față de un cadru didactic sau de un îndrumător se poate manifesta și altfel. Ei vin cu niște obiceiuri din liceu, pe care cu greu reușim să le schimbăm. De exemplu, când li se spune „suntem o echipă”, li se pare că sunt niște vorbe goale. Dar aici e mai ușor, pentru că toți facem același lucru, mergem în aceeași direcție, e mai ușor pentru ei să treacă granița asta între formalitate și substanță.
Rolul și însemnătatea unui coordonator
Ce înseamnă să fii coordonator în cadrul Școlii de Vară?
A. S.: Pentru mine, personal, înseamnă un exercițiu de generozitate. Toți avem o grămadă de proiecte personale, nu le mai terminăm niciodată. Când vii aici, studenții au nevoie de tine. Ei pentru asta au venit, ca un mentor să îi ajute, în timpul ăsta scurt, să învețe niște lucruri, pe care singuri, acasă, le-ar descoperi foarte greu. Dacă vrei să fie utilă participarea ta aici, trebuie să te pregătești pentru asta sufletește, adică să fii total disponibil.
Acum două zile, mergeam să îmi iau un pahar cu apă, după o dezbatere mai lungă. Un student m-a oprit să îmi pună niște întrebări. În momentul ăla mi-am dat seama că ideea e să fii prezent, să îi asculți, să înțelegi cu adevărat ce vor să îți spună ca să îi poți ajuta unde au ei nevoie.
Nu e vorba despre ce faci, ci de cum o faci
Trebuie să cauți elemente pe care să le schimbi în programul lor, să fii de acord cu schimbările pe care ți le propun, pentru că vin dintr-o nevoie. Să încerci mereu să înțelegi versiunea lor. Asta facem noi, ca profesori, în general: ne adaptăm la generațiile care vin. Schimbarea vine pentru toți și nu cred că trebuie să opunem rezistență, ci trebuie să o înțelegem. Să fii coordonator este un exercițiu de generozitate, care ne prinde foarte bine.
C. B.: Este, într-adevăr, și o chestie de generozitate și o provocare pentru noi, pentru că ieșim din zona de confort. Fiecare dintre noi avem aceste activități de coordonare pe diverse paliere sau un proces educațional diferit. Cred că este o chestiune care vine firesc în momentul în care ai o anumită vocație pentru asta.
Nu cred că se potrivește oricui să gestioneze astfel de evenimente. Dacă ești foarte rigid, cu nasul pe sus, nu ești potrivit. Studenții nu vin aici din obligație, ci pentru că vor, și faptul că revin e dovada că se întâmplă lucruri bune. E o provocare: de fiecare dată trebuie să ne adaptăm la nivelul lor, la situațiile care apar, și să oferim ce putem mai mult. E o chestiune care vine cumva natural în activitatea noastră.
Mă gândesc că sunt și alții potriviți pentru această meserie, dar noi avem norocul să fim aici. De fiecare dată, după fiecare ediție, ne simțim mai bogați prin cunoștințele pe care le dobândim, prin experiențele, trăirile pe care le avem și prin comunitatea din care devenim o parte.” (Cosmin Budeancă)
Interviu realizat de Georgiana Cilian și Ioana Micu, jurnaliste media.hub la FFIR #14
Editare de Radu Eremia
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Georgiana Cilian