Bine v-am găsit în aceste zile călduroase! Sunt convins că vă era dor de mine, mai mult sau mai puțin. Iată că am reușit să revin cu un coșuleț plin de povești interesante.
După ce am parcurs războinica istorie a sec. XVIII și a începutului veacului XIX, după ce am explorat împreună lumea căzăcească, după ce ne-am purtat prin atacuri crâncene și obiceiuri surprinzătoare, iată că povestea noastră nu este deloc aproape de sfârșit.
Chiar dacă mulți bătrâni zaporojeni au murit în urma represaliilor turcești de la 1828 sau au fugit în Imperiul Rus, ucrainismul dobrogean încă n-a pierit. Istoria a făcut ca această comunitate să reînvie și să se revigoreze odată cu desființarea Siciei de la Dunavăț și să aducă un plus valoare în tabloul multicultural dobrogean.
Această revenire a avut loc în al treilea val migrator, diferit de primele două. Nu doar că s-a produs mai târziu, dar a avut și un caracter strict social-economic, și nu politico-militar precum primele valuri. Eroii principali ai acestei migrații au fost țăranii (seleane în ucraineană, provenit din cuvântul selo – sat, așezare rurală), oameni încercați de vremuri, cu putere de muncă, condamnați parcă să fie așezați la baza piramidei sociale. Urmașii acestor țărani formează astăzi o foarte mare parte a comunității ucrainene din nordul Dobrogei.
Ca să înțelegem de ce au preferat aceștia să se refugieze în Dobrogea este bine să facem o schemă social-politică a acelor vremuri. În sec. XIX, Imperiul Rus devine una dintre puterile militare și politice dominante în Europa, cu un cuvânt greu de spus în afacerile diplomatice europene. Napoleon Bonaparte decide să invadeze Imperiul Țarist la 1812 și chiar ajunge pe străzile Moscovei. Un incendiu uriaș în Moscova obligă forțele franceze să se retragă și să suporte asprimea iernii rusești, cu temperaturi de până la -30…-40 de grade Celsius. Generalul Iarnă îi ajută pe ruși să-l înfrângă pe Napoleon, iar la 1814 trupele ruse intră în Paris, alături de cele prusace și austriece. Așa a căzut geniul militar Bonaparte, care și-a trăit sfârșitul vieții pe insula Sf. Elena. Rusia recâștigă o parte importantă a Poloniei, cucerită de Napoleon și organizată în Ducatul Varșoviei.
Campania de rusificare
Poporul polonez avea să sufere foarte mult sub stăpânirea țaristă, țarii începând o campanie de rusificare a teritoriilor care făceau parte cândva din Rzeczpospolita, iar această rusificare s-a resimțit și în sânul comunității ucrainene din Galiția și Volînia. Țarul Nicolae I (1825-1855) duce o politică naționalistă draconică, sub deviza „Ortodoxie, Autocrație și Naționalitate”, proclamată oficial de către contele Serghei Uvarov, ministrul Educației la acea vreme. Politica aceasta a avut trei piloni: ortodoxismul, care valoriza rolul pe care Biserica Ortodoxă Rusă îl avea în educația morală și naționalistă a populației, pe principiul „Un rus (și un slav, prin extensie) adevărat și loial statului său trebuie să fie neapărat ortodox”; autocrația, care însemna că puterea absolută aparținea numai și numai țarului; naționalitatea, care descria natura umană a poporului rus, un popor măreț, plin de glorie și de mândrie, care era loial țarului și de aceea el era deasupra tuturor neamurilor.
Citește și: O bucățică din Ucraina în nordul Dobrogei. Povestea vetrei din Delta Dunării (I)
În aceste condiții, a început prigonirea elitei culturale ucrainene și poloneze, mai ales după insurecția polonă de la 1831 și limitarea drepturilor sociale și politice ale acestora. Cel mai mult au avut de suferit ucrainenii de la vest de Nipru, mulți dintre ei fiind greco-catolici. Aceștia au fost obligați să-și părăsească religia și să intre sub jurisdicția Bisericii de la Moscova. Acest lucru a dus automat la o politică forțată de rusificare.
Marile orașe din Ucraina contemporană erau în foarte mare parte rusificate. Toate orașele precum Kiev, Harkov, Odesa, Ekaterinoslav, Vinița și altele aveau o mare populație de evrei vorbitori de limbă rusă, dar și de idiș. În cele mai multe părți ei erau prima etnie dominantă. Apoi urmau rușii propriu-ziși (moscoviți), iar în cele din urmă ucrainenii. Evreii, deși foarte bogați și puternici din punct de vedere economic, au fost supuși mult timp discriminării. În Imperiul Rus, exista o regiune numită „Teritoriul de așezare” (Certa oesdlosti), concentrată în partea vestică a imperiului (Ucraina, Belarus, Polonia, Moldova, Lituania) unde li se permitea evreilor să locuiască permanent. Dincolo de regiune, așezarea lor era de cele mai multe ori interzisă. Odată cu accentuarea naționalismului rus și implicit a antisemitismului, începând cu a doua jumătate a sec. XIX au devenit ținta pogromurilor, atacuri violente ale populației non-evreiești împotriva lor. Primul pogrom se consideră că a avut loc la Odesa, în anul 1821.
Modernizarea orașelor a adus o importantă populație rurală, dar de cele mai multe ori originară din Rusia și mai puțin din Ucraina. Țăranii ucraineni care veneau acolo trebuiau să fie cunoscători de limba rusă, iar din cauza mediului se rusificau. Nobilimea ucraineană a fost însă cea mai rusificată categorie socială. Majoritatea din rândul acesteia era loială dinastiei Romanov și își pierduse orice legătură cu istoria și cultura nativă. Ei erau cunoscuți sub denumirea de maloruși („ruși mici”), etnonim originar din sânul monarhiștilor și naționaliștilor ruși, care considerau că Ucraina și ucrainenii nu există, ci sunt parte integrantă a „măreței națiuni ruse”. Denumirea aceasta dată nobililor apare și la unii istorici ucraineni, precum Mihailo Drahomanov (1841-1895), care critică politicile interne ale țarilor. Dar, prin generalizare, termenul s-a extins asupra tuturor ucrainenilor, mai ales a celor de la est de Nipru, care erau mai predispuși la rusificare.
Revenind la țărani, țarina Ecaterina a II-a a instituit șerbia în sudul și estul Ucrainei la 1783. Pământurile aparținând inițial cazacilor și gospodarilor ucraineni înstăriți au fost înstrăinate și date fie nobilimii țariste cu sânge german, francez, austriac, polonez, lituanian, tătar, caucazian etc., fie coloniștilor balcanici (așa-zisa Slavo-Serbia), germani (aici incluzându-se și menoniții[1]veniți din motive religioase), greci și ruși (inclusiv adepții molocani[2] și duhobori[3]), care spre deosebire de țăranii ucraineni, au format o societate chiar prosperă și liberă de tip occidental la nordul Mării Negre. În prima jumătate a sec. XIX, șerbii erau cei mai oropsiți, țărănimea era cea mai umilită și mai săracă stare din Imperiul Rus. Umiliți și obidiți, cum spunea Dostoievski. Chiar dacă erau uniți în hromade (comunități) care aveau dreptul să-și aleagă proprii lideri, moșierul nobil avea dreptul să-i aresteze pe țărani, să-i exileze în Siberia, să-i înroleze în teribilul serviciu militar de 25 de ani (recrutșcina), să stabilească inclusiv pedepse corporale pentru cei mai rebeli.
Citește și: O bucățică din Ucraina în nordul Dobrogei. Povestea vetrei din Delta Dunării (II)
Țăranii nu se puteau căsători fără permisiunea proprietarului, care putea să vândă familii întregi de țărani unui alt nobil, și tot el stabilea sarcina de muncă care îi revenea șerbului. Timp de trei zile pe săptămână, țăranii făceau munci forțate neplătite în folosul comunității (corvadă) și plăteau taxe în bani sau în natură către stat. În timp ce nobilimea se îmbrăca în aur și în argint și citea cărți în limba franceză, țărănimea trăia la limita supraviețuirii, abuzați de nobilii proprietari. Erau analfabeți, iar igiena și sănătatea lăsau de dorit, chiar cu voia nobililor. În aceste condiții, Rusia trăia un mare paradox: în timp ce orașele începeau (ce-i drept, cu greu) să se industrializeze și să capete culori noi, la sate, unde trăia majoritatea populației, sărăcia exploda.
Problema șerbilor
Șerbia nu a adus nimic bun imperiului, ba chiar mai mult, a dus la valuri de migrații și la tensiuni sociale, dar mai ales la înapoierea societății ruse. În Europa apărea deja liberalismul, primele semne ale ridicării nivelului de trai, dar Imperiul Rus încă trăia în Evul Mediu. Operele lui Tolstoi și ale lui Dostoievski descriu amănunțit soarta țărănimii sec. XIX și întăresc cele spuse mai sus. Șerbia a fost abolită de abia la 1861 în Imperiul Țarist, de către țarul Alexandru al II-lea. Prea târziu? La timpul potrivit? Sincer, nu pot să mă pronunț.
Dar să lăsăm sistemul țarist la o parte deocamdată, și să trecem la ucrainenii noștri. În aceste condiții externe și interne, a avut loc între anii 1828-1861 valul migrator țărănesc. Acesta nu a fost unul organizat, și nici nu a avut lideri care să coordoneze mișcările țărănești. Situația cruntă a șerbilor a făcut ca mii de țărani din guberniile Kiev, Podolsk, Herson, Moghilev, Cernihiv, Harkiv, Ekaterinoslavsk să evadeze spre sud, în zone mult mai sigure, unde puteau să înceapă o nouă viață. Ca și migrația căzăcească, aceasta nu a fost una directă (mergi glonț către Dunăre, o traversezi și gata!), ci intermediată de șederea fugarilor în sudul Basarabiei.
Situația de acolo era ceva mai bună față de cea din interiorul Ucrainei. Acolo locuiau diverse neamuri și, cel mai important, era zonă de graniță cu Imperiul Otoman. Fuga către Basarabia era de cele mai multe ori riscantă, puteai să fii prins oricând de polițiștii și militari ruși, care te dădeau pe mâna instanțelor militare de judecată, sub acuzația de trădare. Dar cei mai mulți ajungeau în siguranță în satele și orașele basarabene. Acolo, fugarul era un om liber. Se putea înregistra drept cetățean al localității, preluând identitatea unei persoane decedate și își putea alege o meserie după bunul plac. O mare parte a societății ucrainene din Basarabia era alcătuită tot din fugari și rar refuzau cererile de ajutor venite din partea evadaților. Totuși, Basarabia nu a fost ceea ce li se părea prigoniților. Situația era în continuare grea. De cele mai multe ori, fugarul nu-și găsea refugiu până când nu nimerea la vreun gospodar profitor, temător de poliție, care voia din răsputeri să se folosească de calitățile lui pentru a nu fi prins și exploatat la rândul său. Unii dintre refugiați trăiau pur și simplu ca muncitori fără plată, la stăpâni, doar pentru adăpost și ceva hrană. Până la urmă, Basarabia s-a dovedit a fi o mare dezamăgire pentru mulți fugari, căci noii stăpâni erau în majoritate doar niște vicleni care îi puneau la înaintare pentru a obține beneficii economice, iar poliția și administrația țaristă constituia o permanentă amenințare de care nu se puteau ascunde tot timpul.
De exemplu, la 1836, colonelul Vasilievski, șeful armatei căzăcești loiale țarului din Basarabia și sudul Ucrainei, a început o așa-zisă „triere” a tuturor fugarilor și hoinarilor din sudul Basarabiei. Ceea ce s-a vrut a fi o recenzare a populației și o promisiune de acordare de pământuri în Ucraina și guberniile apusene ale Rusiei, a fost o ocazie numai bună pentru pedepsirea și trimiterea în exil a mii de țărani fugari. Se spune că după această „triere”, foarte mulți supraviețuitori au traversat Dunărea în Dobrogea. Totodată, apariția vagabondajului și actelor anti-sociale printre mulți fugari au făcut ca aceștia să fie imposibil de controlat în Basarabia, iar ostilitatea unor populații precum lipovenii a făcut imposibil un trai cât de cât normal în acea zonă.
Trecere dificilă a Dunării
Primele traversări țărănești au început cu câțiva ani mai devreme. Însă și trecerea Dunării era dificilă. Întregul mal al fluviului, de la Reni până la Sf. Gheorghe, era păzit de pichete de cazaci loiali țarului, așezați special în Deltă, și care erau aduși și pentru „curățarea insulelor Deltei de toată adunătura de oameni care se ascundea pe acolo.” Controlul graniței în sine era destul de sever, iar pedepsele pentru trecerea ilegală a frontierei foarte dure, în special pentru cei care favorizau trecerile. Cu toate acestea, salvarea venea de la cărăuși, care își riscau viețile pentru a-i trece pe țărani dincolo de Dunăre.
Principalul punct de trecere era în dreptul orașului Tulcea, Dunărea fiind plină de bărci cu refugiați. De multe ori, cazacii deschideau focul asupra bărcilor, iar fugarii asistau pe viu la o luptă pe viață și pe moarte între ei și cărăușii și pescarii care îi treceau pe partea turcească. Vara, trecerea se făcea cu barca în zona localității actuale Tudor Vladimirescu, iar iarna, când Dunărea era înghețată, se trecea pe jos, cu patinele. Cărăușii prinși de militarii țariști erau pedepsiți foarte aspru, erau bătuți și chiar împușcați.
Citește și: O bucățică de Ucraina în nordul Dobrogei (III). Sicia Transdunăreană: aspecte ale vieții căzăcești
Mulți țărani au reușit să treacă Dunărea cu succes în Imperiul Otoman, în principalul punct al migrației țărănești ucrainene, orașul Tulcea. Conform Tratatului de la Adrianopol din 1829, gurile Dunării, până la brațul Sf. Gheorghe, erau sub administrație țaristă, iar repopularea malului stâng al Dunării era interzisă, așa că primele grupuri și-au găsit o nouă casă în localitățile de pe malul drept, cum ar fi: Tulcea, Perlețea (azi Victoria), Câșla (Mineri), Somova, Parcheș, Isaceea, Telița, Țiganca (Nifon), Taița, Hamcearca, Ciucurova, Mahmudia, Prislav (Nufăru) Murighiol etc. În partea de est, în Deltă, se mai aflau încă vechile sate ucrainene, cum ar fi Caterlez (Sf. Gheorghe), Caraorman, Letea, o parte a Sulinei, o parte a Chiliei etc. Centrul ucrainenilor dobrogeni va rămâne în această perioadă Tulcea, un oraș multicultural la malul Dunării, unde ucrainenii vor avea o mahala proprie, cu biserică și școală.
Cele spuse mai sus însă se referă la fugarii familiști, cu o situație stabilă. În grindurile și pădurile ascunse ale Deltei, în zonele împădurite ale Teliței și Celicului se aflau diverși nefamiliști, bandiți, hoinari, coțcari care aduceau doar violență și mâini zdravene. Aceștia își câștigau traiul ca bătrânii zaporojeni rămași pe loc după 1828, adică din diverse lucrări agricole, din zăvoade de pescuit fie ucrainene, fie administrate de greci sau lipoveni, din vânarea animalelor sălbatice. Aceștia erau un element nestatornic, migrau întruna în sate pescărești, prin plauri (insulițe de pământ apărute în mijlocul canalelor Deltei), prin grinduri ascunse, unde își improvizau fel de fel de căsuțe și grajduri.
Prin anii 1850, o parte din țăranii situați în zone mai înalte vor repopula satele Deltei odată cu revenirea Deltei Dunării în mâinile otomanilor, unde se vor ocupa cu pescuitul, creșterea vitelor și vânătoarea. Migrația va continua până pe la 1861, când țarul Alexandru al II-lea abolește șerbia. Atunci, va avea loc o migrație inversă în Rusia, numită marea ieșire (velikii vohod), când mii de țărani așezați în Dobrogea se vor întoarce în locurile de baștină, văzând îmbunătățirea situației sociale a țăranilor din Ucraina. Sate precum Jijila, Taița, Țiganca, Văcăreni sunt depopulate până aproape de pustiire de ucrainenii dornici să-și revadă pământul natal.
Citește și: O bucățică de Ucraina în nordul Dobrogei (IV): Sicia Transdunăreană, aspecte politico-militare
Majoritatea noilor veniți au preferat să rămână pe loc, deoarece, în credința lor, majoritatea știrilor venite din exterior erau văzute ca minciuni grosolane. Iar aceia au prevăzut bine parcă suferințele culturale de care vor avea parte ucrainenii spre sfârșitul sec. al XIX-lea, prigonirea limbii și cântecelor ucrainene în spațiul public, culminată de circulara Valuev din 1863, care interzicea tipărirea în limba ucraineană a cărților de literatură, educaționale, științifice, inclusiv religioase.
Numărul refuguaților, o enigmă
Nu se știe cu exactitate numărul celor care au populat Dobrogea între anii 1828-1861. În Basarabia acelor ani se aflau cam 30.000-60.000 de refugiați din toate regiunile Ucrainei, dar mai puțini au reușit să treacă și Dunărea. Se știe cert că recensămintele românești de după 1878 dau cifra de circa 10.000-15.000 de oameni care simt, gândesc și trăiesc în spiritul strămoșilor lor din Ucraina.
Toate câte le-am scris aici constituie mai degrabă o istorie politică a migrației, dar povestea este departe de final! Data viitoare vom explora cultura și societatea acestor oameni: cu ce se ocupau, cum erau situați în societate, cum se înțelegeau cu neamurile dobrogene și alte lucruri interesante. Deci, stăm și noi puțin pe loc, deocamdată!
[1] Grup protestant originar din nord-vestul Europei, de sorginte anabaptistă, care se bazează pe învățăturile lui Menno Simons (1496-1561), fondatorul cultului, originar din Friesland (regiune din nord-vestul Țărilor de Jos). Cult pacifist, doctrina lor se compune din trei elemente principale: botezul credincioșilor are trei părți (botezul sufletului – curățirea interioară a inimii; botezul prin apă – mărturisirea publică a credinței; botezul prin sânge – martiriu și ascetism), morala creștină este împlinită prin trei aspecte (mărturisirea păcatelor, ștergerea lor și reprimirea păcătosului în biserică), iar Cina Domnului este de fapt o comemorare a faptelor trăite de Hristos, împărtășită de credincioșii botezați în congregație. Menoniții se străduiesc să trăiască după sens biblic, Biblia fiind mai degrabă un îndreptar de viață al credinciosului. Totodată, ei nu depun niciodată jurământ. Între sec. XVII-XIX, menoniții au fost persecutați în centrul Europei și au migrat în Polonia de astăzi. Un grup de menoniți de etnie germană (circa 1900 familii) au migrat la nordul Mării Negre, chiar în imediata vecinătate a Siciei Zaporojene, la invitația țarinei Ecaterina a II-a, la sfârșitul sec. XVIII. Fermele menoniților erau recunoscute pentru abundența lor.
[2] Grup creștin rus separat de Biserica Ortodoxă în sec. XVII, când intervenția statului în Biserică a permis unor grupuri anti-clericale să gândească propria interpretare a Bibliei. Prima dată, molocanii au apărut în regiunile Tambov și Vladimir din Rusia, dar în sec. XIX au fost persecutați de țari pentru credințele lor. Au fugit astfel în zone mai izolate, precum Caucaz. În timpul țarului Alexandru I, mai mulți molocani au migrat în zona Azovului, iar în timpul lui Nicolae I, au fost forțați să se stabilească în Ucraina, la nordul Mării Negre, în regiunea numită Molochna din nordul Crimeii. Resping ierarhia ortodoxă, taine ale Bisericii precum botezul sau împărtășania, cultul icoanelor și al sfinților. Pe lângă Biblie, care este considerată mai puțin importantă decât în alte culte creștine, molocanii studiază dintr-o colecție de psalmi și pilde numită Cartea Vieții. Adunările lor, desfășurate dimineața în case de rugăciuni, constau în studierea și cântarea unor psalmi și în pregătirea unei agape tradiționale. Numele acestora provine de la termenul moloko (lb. rusă – lapte), deoarece molocanii consumă produse lactate în post.
[3] Grup creștin de origine rusă, separat de asemenea de Biserica Ortodoxă. Învățăturile duhoborilor provin, cel puțin parțial, de la credințele predicatorului Danilo Filipov, care a activat în sec. XVII. Resping liturghia, deoarece ei cred că Dumnezeu se sălășluiește în sufletul tuturor și nu în biserică. Resping de asemenea și autoritățile statale, serviciul militar. Asemenea molocanilor, desconsideră Biblia și o înlocuiesc cu o colecție de cântări și psalmi, numită Cartea Vieții, cântate în molenie (adunare religioasă). Singurele simboluri ale duhoborilor sunt pâinea, sarea și apa, elemente care susțin viața. Susțin egalitarismul, considerând că toți oamenii îl au pe Dumnezeu în ei. Mulți duhobori sunt vegetarieni și toți practică pacifismul. În anul 1802, un grup de duhobori este colonizat în sudul Ucrainei, în aceeași regiune Molochna, populată și de molocani. Patruzeci de ani mai târziu, sunt relocați în Caucaz. La începutul sec. XX, din pricina persecuțiilor, mulți dintre ei migrează în Canada, cu susținerea lui Lev Tolstoi, quakerilor americani și anarhiștilor ruși. Numele acestora înseamnă în limba rusă luptători împotriva Duhului (Sfânt), dar duhoborii și l-au însușit ca fiind luptători pentru (cu) Duhul Sfânt.
Material realizat de Alin Varenic (18 ani, Sfântu Gheorghe – Deltă)
Editare și layout: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi