Sursă: IMDb

CINEMATICS | „Tokyo Story”: Despre familie și despre noi

Cu toții ne-am confruntat cu teama că, mai devreme sau mai târziu, oamenii dragi din viața noastră nu ne vor mai fi alături. Cu atât mai înfricoșător este să știi că această despărțire este eternă și ireversibilă. Nu cred că există imagine mai înfricoșătoare decât cea în care părinții tăi nu mai sunt lângă tine.

Tokyo Story este filmul care vorbește despre această suferință și care, cu siguranță, te va face să dai un telefon celor care ți-au fost alături la fiecare pas, sau să îi vizitezi.


Când părinții devin niște străini

Apărut în 1953, Tokyo Story este una din creațiile spectaculoase ale lui Yasujirō Ozu, care urmărește povestea unor vârstnici japonezi. Aceștia au cinci copii: două fete (cea mai mică locuielte cu ei, cea mai mare în Tokyo) și trei băieți, dintre care unul decedat. Narațiunea începe cu personajele principale pornind într-o lungă călătorie, pentru a-și vizita copiii care trăiesc în Tokyo.

Deși sunt primiți cu bucurie de aceștia, părinții devin niște umbre, insignifianți, fiind tratați cu nepăsare și ignoranță. Fiica și fiul sunt prea preocupați cu viețile profesionale și de propriii lor copii pentru a-și face timp de ei. Bătrânii se simt ca niște poveri și fac tot posibilul pentru a nu-i deranja pe cei care i-au primit în locuințele lor.

În contrast cu indiferența resimțită în locuințele celor pe care au venit să îi viziteze, apare căldura pe care le-o arată modesta lor noră, soția fiului decedat în război. Aceasta le arată orașul și îi primește cu brațele deschise și cu bunătate. În cele din urmă, vârstnicii sunt trimiși într-o stațiune, să se relaxeze, dar refuză să stea tot sejurul și doresc să se întoarcă acasă. Pe drum, bătrâna se îmbolnăvește grav și, la scurt timp, moare. Înstrăinarea copiilor nu se schimbă nici după evenimentul tragic la care iau parte. Fiica se gândește doar la bunurile pe care le va primi. În timp ce nora decide să mai rămână, cei trei copii pleacă repede, lăsându-și în urmă tatăl văduv și sora îndurerată.

 

Sursă: IMDb

CITEȘTE ȘI OWR 2022: Ushiku – „Japonia este o țară minunată. Dar guvernul este crud”

Declinul umanității

Incontestabil trist și tragic, filmul ilustrează purul adevăr al societății umane în care, orbiți de cariere și de egoism, uităm de oamenii importanți din viața noastră. Ca o concluzie filosofică, apare dialogul final dintre noră și mezina care nu înțelege atitudinea rudelor sale, fiind revoltată. Nora îi răspunde că această înstrăinare este treptată și că toți oamenii ajung așa, în ciuda caracterului.

Impasibilitatea fiicei și a fiului din Tokyo nu sunt intenționate și nu pot fi blamate. Cei doi chiar regretă că nu pot sta cu părinții. Aceștia reprezintă tocmai condiția omului modern, care, din pricina planului profesional, uită de valorile morale. Astfel, destrămarea familiei este doar efectul modernizării, al carierelor, al progresului societății care echivalează cu regresul umanității, cu îndepărtarea dintre generații. Cu trecerea timpului, filmul devine din ce în ce mai relevant, mai adevărat, fiind o oglindire a realității curente, în care petrecem mai mult timp cu un ecran decât cu părinții, prietenii sau noi înșine.

 

Sursă: IMDb

 


DACĂ ÎȚI PLACE CE SCRIEM:



Imaginea ca oglindă a mesajului

Tokyo Story este un film melancolic, tragic, marcat de simboluri și de cadre lungi și statice, cu imagini sugestive. Despărțirea fiecărui capitol al narațiunii în cadre definitorii contextului este tipică lui Ozu și funcționează ca o cortină simbolică pe scena cinematografică.

Tehnica folosită este contraplonjeul, inovatoare pentru perioada respectivă și care a marcat cinematografia de acum. Practic, totul este filmat de jos în sus, de parcă cel care vizionează ar sta jos, în poziție meditativă. Până la urmă, asta este și filmul, o meditație asupra vieții.

Cu toate că a apărut cu peste 50 de ani în urmă, într-o țară total diferită de a noastră, Tokyo Story este un film la care orice persoană se poate raporta, un film de artă, un film care te schimbă în n moduri și care îți provoacă o imensă empatie față de părinți, bunici, vârstnici… oameni care te fac mai bun. Vă invit să îl vizionați!


Un material de Anda Duțescu (departament #cinematics)

Editare de Sorina Sfreja-Nemeș

Corectură de Iulia Dromereschi

Layout de Alexandru Bodnar

1
Anda Duțescu
Sunt o fire deschisă, creativă, îmi plac provocările și lucrurile inovatoare. Iubesc animăluțele, muzica (să o ascult, dar și să o creez) și filmele (le prefer pe cele de artă și avangardă).