În perioada 18-25 iunie, voluntarii noștri au fost prezenți la TIFF .21 și au scris despre filmele pe care le-au văzut, dar și despre experiența TIFFească. Pentru câțiva dintre ei a fost prima dată când au luat contact cu festivalul. Pentru toți a fost prima acreditare media pe care au dobândit-o la un eveniment de o asemenea amploare.
De câte ori ați trecut pe lângă un necunoscut și v-ați întrebat care este povestea lui? De câte ori ați avut impulsul să-i puneți întrebare după întrebare, din pură curiozitate? Cel mai probabil, foarte rar sau chiar niciodată. Tocmai de aceea filmul lui Pawel Lozinski te lovește atât de tare, pentru că realizezi câte povești și idei trec pe lângă tine în fiecare zi, fără să le auzi.
Citește și TIFF .21 | „Casa noastră”: Frica de schimbare
În Filmul din balcon, după cum ne spune și titlul, Pawel Lozinski își montează camera și microfonul pe balconul său din Varșovia, unde își petrece zilele și nopțile, luni în șir, pentru a filma oamenii care trec sub acesta și a vorbi cu ei despre viață. Oricât de dubioasă ar părea ideea de a opri niște străini din mers și a vorbi cu ei despre lucruri mai mult sau mai puțin personale, este un demers mai mult decât captivant.
„Stă toată ziua pe un balcon, e imposibil să ajungi la el.”
Care este sensul vieții?
Fiecare persoană are o poveste nouă și o perspectivă unică asupra vieții. Unele sunt prea grăbite pentru a sta la taclale, altele prea timide, în timp ce avem și câțiva veterani care vin de mai multe ori pentru a vorbi cu Pawel Lozinski. Toate interacțiunile sunt tangibile, reale și de-a dreptul fascinante.
„—Vreți să discutăm rapid despre viață?
—Nu, pentru că viața este de rahat.”
„Atâta timp cât ești în viață, ești fericit.”
„De ce trăim? Aș vrea și eu să știu. E un mister pentru mine.”
„Sensul vieții e profund, dar e nevoie de timp ca să îl deslușești.”
„Viața înseamnă sensul.”
Deși poate să pară puțin monoton să privești iar și iar același scenariu, să vezi doar un trotuar și oameni care vorbesc despre viețile lor, vă asigur că e foarte dinamic și captivant. Te simți (sau cel puțin eu m-am simțit) de parcă ai fi vorbit cu vecinii tăi.
Vedem oameni care se schimbă și muncesc până la epuizare, doar ca noaptea să cerșească un loc în care să doarmă, persoane lăsate în urmă de cei dragi care suferă sau sunt bucuroase că acum pot să trăiască. Vedem cum alte vieți iau naștere în timp ce unele se sting. Și, ușor, începem să primim și câteva informații despre persoana din spatele camerei, care se ascunde în penumbră pe tot parcursul filmului.
Eu, una, am adorat filmul, pentru că mi s-a părut autentic, nou, și pentru că am intuit cât de multă muncă a fost necesară pentru existența lui. Cred că este potrivit pentru oricine și că fiecare dintre noi poate să găsească ceva ce să îi placă la el. Tocmai de aceea, dacă nu ați reușit să îl vizionați, pe 26 iunie, de la ora 13:15, aveți șansa să îl urmăriți la Cercul Militar.
O cronică scrisă de Diana Hîncu
(departamentul #cinematics)
Ediată de Radu Eremia
Corectată de Iulia Dromereschi
Layout: Diana Hîncu
