Este o întrebare la care am primit răspuns urmărind recent unul dintre cele mai așteptate filme ale acestui an, The Substance. În regia lui Coralie Fargeat, filmul a fost prezentat în avanpremieră de Independența Film, la Cinema Elvire Popesco.
Abordarea pur feministă a regizoarei întărește întrebarea de mai sus. Răspunsul ajunge la spectator, ulterior, trezind sentimente de compasiune și repulsie. Ambele sunt, de altfel, îndreptățite să existe.
Filmul urmărește parcursul lui Elizabeth Sparkle, vedeta unei emisiuni de dans aerobic. Odată cu împlinirea vârstei de 50 de ani, ea primește vestea concedierii de la șeful ei, producătorul Harvey. Demi Moore joacă magistral rolul unei femei din lumea showbiz-ului, care ajunge să fie înlocuită pentru că îmbătrânește. Este înlocuită de aceeași industrie care a exploatat-o cât timp a întrunit standardele impuse.
Cine hotărăște standardele și pentru cine există ele?
Ceea ce mi-a atras atenția în multe scene a fost zoom in-ul și zoom out-ul în anumite spații sau pe părți ale corpului. Coridorul portocaliu care pare că nu se termină mi-a creat senzația de spațiu liminal, în care Elizabeth este captivă. În scenele în care zoom in-ul cade pe fesele, zona pubiană și sânii lui Sue, versiunea tânără și lipsită de defecte a lui Elizabeth, pare că regizoarea urmărește atât dorința căutată de male gaze, cât și sentimentul de invidie resimțită de female gaze.
Notabil a fost și zoom in-ul în momentul în care Harvey mânca fructe de mare. Vorbea cu gura plină și o anunța nonșalant pe Elizabeth că este concediată, argumentând vag și misogin că: „… la 50 de ani se oprește”. Remarca este făcută la adresa corpului feminin. Este notabil, pentru că Harvey, la rândul său, nu este tânăr. Cu toate astea, și în ciuda comportamentului misogin, nu este tras la răspundere. Aceleași standarde care o marginalizează pe Elizabeth nu i se aplică lui Harvey, doar pentru că este bărbat și se află într-o poziție de putere.
Un Dorian Grey modern și iadul standardelor nerealiste despre frumusețe
De la bun început știm că Elizabeth și Sue (Margaret Qualley) sunt aceeași persoană. Însă culorile cu care au fost zugrăvite personajele produc de la început scindarea dintre ele. Pe Sue o observăm în culori vibrante, puternice, care sugerează tinerețea și un nou început. Între timp, pe Elizabeth o vedem în majoritatea timpului în umbră, izolată și singură, urmărind apogeul lui Sue. Așa cum e lesne de așteptat, substanța nu e folosită adecvat, iar echilibrul nu este respectat. Tentația de a-și păstra tinerețea învinge, iar consecințele nu întârzie să apară.
Vezi și „Close”, un film despre sensibilitate masculină
Subiectul tinereții fără bătrânețe o transformă pe Elizabeth Sparkle într-un Dorian Grey modern. Diferența este aceea că protagonista ajunge să fie o victimă a lumii din care își dorește din răsputeri să facă parte. Pe măsură ce Sue continuă să petreacă mai mult timp fără să respecte intervalul de schimb, corpul lui Elizabeth începe să se altereze.
În ultima scenă, în care transformarea devine ireversibilă, e important de observat faptul că monstrul Elisasue are chipul lui Elizabeth. Mereu versiunea cea mai bună a protagonistei a fost chiar ea însăși. Personajul ajunge la acceptare, admite că este „tot ea”, indiferent de forma sau starea de agregare pe care le are.
Ceea ce Coralie Fargeat pune în scenă în The Substance, împreună cu Demi Moore și Margaret Qualley, este pe cât de inteligent pe cât este de triggering. În cele două ore si jumătate, ajungi să râzi și să te simți inconfortabil în timp ce ești „împroșcat” cu exemple de stereotipuri despre cum e corect sau nu să îmbătrânești, sau, pur și simplu, să exiști că persoană de sex feminin.
Cronică de Teodora Drăgușin (#cinematics)
Editare de Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alina Stan