Atunci când filmul tău stă deja pe fundația unei serii de succes, alegerea ta e destul de simplă: mergi la sigur și faci ceea ce știi deja că merge sau… riști. Ei bine, The King’s Man este unul din filmele ambițioase care riscă, dorind să fie, în același timp, un preludiu al francizei Kingsman, un film de istorie alternativă și un film cu mesaj. Rezultatul? Cel puțin din punctul meu de vedere, unul mixt.
Cu toții știm că umorul este una dintre cele mai vechi și mai eficiente arme ale adevărului și că puține lucruri reușesc să te lovească precum comediile care au ceva de spus. Un astfel de film este The King’s Man, cea mai nouă adiție a francizei Kingsman pornite în 2014. Matthew Vaughn revine ca regizor și co-scenarist, asumându-și însă o misiune mult mai ambițioasă, aceea de a îmbina o comedie plină de acțiune cu o dramă lacrimogenă și cu un comentariu politic cel puțin intrigant. Totul în timp ce conturează o istorie alternativă, aproape credibilă, a începutului de secol XX și a Primului Război Mondial.
În cele două ore ale sale, The King’s Man încearcă să facă atât de multe încât aproape că am simțit că mă uit la mai multe filme, ceea ce nu sunt sigur dacă e de rău sau de bine. Primești și comedia cu spioni la care te aștepți, dar primești și o dramă de familie și un film de război. Iar acestea din urmă, recunosc, m-au surprins prin… onestitatea lor. Dar haideți să le luăm pe rând.
Un aristocrat britanic își dorește să pună capăt războiului
Ralph Fiennes (da, chiar Voldemort în persoană, dacă tot are loc anul acesta și marea reuniune a personajelor noastre favorite de la Hogwarts!) devine un gentleman ca la carte în rolul lui Orlando Oxford, un aristocrat britanic neașteptat de sincer și introspectiv. Este conștient că averea și numele familiei lui sunt clădite prin sângele și suferința celor masacrați de strămoșii săi. Este un pacifist convins, înțelegând că nu există nicio onoare în a muri „pentru patrie” și văzând ipocrizia imperialismului. Problema mea, însă, este că, în ciuda faptului că înțelege aceste lucruri, Orlando Oxford rămâne un membru de vârf al societății, un nobil apropiat chiar și de Casa Regală din fruntea Imperiului Britanic.
Pacifismul său îl determină să se opună radical dorinței fiului său, Conrad (jucat de Harris Dickinson), de a se înrola în armată și de a lupta pentru forțele Regatului Unit. Ba mai mult, Orlando își propune chiar să oprească războiul cu totul, luând urma unui complot de proporții internaționale, ajutați de loialii lor slujitori (sau tovarăși), valetul Shola și bona Polly. Iar asta ne aduce la partea din film pe care eu, personal, o așteptam cel mai mult, încă de când am văzut trailerul.
Unul dintre inamicii cu care Orlando și echipa sa se confruntă în misiunea lor este nimeni altul decât Grigori Rasputin (jucat de Rhys Ifans). Poate că numele vă e cunoscut din cântecul de la Boney M, sau din alte reprezentări cinematografice. Pentru mine, însă, Rasputin a reprezentat acum ceva timp o mică… obsesie. După vreo două cărți citite și câteva ore de documentare, îmi place să cred că știu destul de multe despre călugărul nebun al Rusiei țariste. Și eram tare curios să văd cum aveau să îl portretizeze. Rezultatul a fost… okay. Interpretarea lui Ifans este dezlănțuită, intensă și captivantă, reușind să fie în același timp comic și înfiorător. Nu pot spune că mi-au satisfăcut pe deplin pofta de Rasputin, dar nici nu știu cum ar fi putut-o face mai bine.
Filme paralele: spioni care nu se iau în serios și drame autentice
Aventura lor continuă, ei apropiindu-se tot mai mult de adversarul lor din umbră și confruntându-se cu o serie de întorsături de situație care m-au făcut de câteva ori nostalgic, amintindu-mi de filmele cu spioni de altădată, care nu se luau prea în serios. Însă toate acestea se petrec în paralel cu un alt film, care se ia în serios, o dramă de familie și, mai ales, un film despre război. Sincer să fiu, chiar dacă este, poate, o îndepărtare destul de mare de spiritul francizei, această bucată din The King’s Man a reușit să mă impresioneze cel mai profund. Rareori dau de filme care să prezinte războiul ca pe ceva atât de murdar, care să dezmintă noțiunea delirantă cum că să mori pentru gloria unei țări ar fi vreo onoare. Și tocmai asta ni se arată aici, motiv pentru care, pe la jumătatea filmului, mă treceau fiori și căscam ochii impresionat.
Nu vreau să stric plăcerea celor ce poate că au de gând să vadă filmul, așa că nu voi spune mare lucru despre final, ci doar că are loc o dezvăluire pe care eu unul am văzut-o venind și că există o decizie foarte importantă care, trebuie să recunosc, m-a dezamăgit, cu toate că înțeleg că era necesară pentru locul filmului în franciză. Dar asta este, până la urmă, doar umila mea părere. Singurul mod de a afla dacă v-ar plăcea sau nu este să îl vedeți cu ochii voștri.
Trimisul nostru la avanpremieră a fost Rareș Dinu
Editare: Radu Eremia
Imaginile au fost preluate de pe pagina de IMDb a filmului
