scenî din Wolf Children
Scenă din Wolf Children (2012) - preluată de pe pagina festivalului

IZANAGI | Wolf Children: Despre sacrificii și maturizare

Tema de anul acesta a Festivalului de Film Japonez Izanagi a fost iubirea, în toate formele sale. Și au rămas fideli acesteia până la capăt, așa că au încheiat săptămâna cu filmul Wolf Children al lui Mamoru Hosoda (același om care a creat și Belle).

FOTO IZANAGI – Japanese Film Festival

Țin să spun, din capul locului, că nu sunt și nu am fost niciodată ceea ce generația Z și milenialii mai tineri numesc un weeb (n. red. persoană obsedată de cultura japoneză). Am văzut și eu câteva animeuri la viața mea, dar nu m-am îndrăgostit vreodată de ele, așa ca mulți alții. Cu toate astea, îmi place să cred că pot aprecia un film bun, indiferent de natura sa. Iar Wolf Children este, fără doar și poate, un film foarte bun.


De la o idilă la familie și sacrificii

Totul începe cu o poveste de dragoste. Hana, o tânără studentă, îl cunoaște pe Ookami, un personaj misterios care, ce-i drept, nu se sfiește să se încadreze destul de bine în stereotipul „lupului singuratic”. Cu atât mai mult, cu cât Ookami este un om-lup. Nu, nu vreau să spun vârcolac; nu devine o bestie scăpată de sub control când răsare luna plină. Se poate transforma, oricând își dorește, într-un lup.

Cei doi se îndrăgostesc și acțiunea se transformă destul de repede într-o poveste de familie, atunci când apar cei doi copii, Yuki (a cărei voce narează de altfel întreg filmul) și fratele său cu un an mai mic, Ame. Amândoi moștenesc, desigur, natura animală a tatălui lor. Iar atunci când Ookami dispare din peisaj, filmul devine o poveste despre greutățile unei mame singure, despre sacrificiu și despre maturizare.

Scenă din Wolf CHildren
Scenă din Wolf Children (2012) – Preluare de pe pagina festivalului

Să crești doi copii de una singură este deja o provocare. Atunci când aceștia se întâmplă să fie și jumătate lupi, treaba devine cu mult mai dificilă. Cum îi înveți să își păstreze aparența umană oricând sunt de față alți oameni? Unde îi duci atunci când se îmbolnăvesc? La pediatru sau la veterinar?

Hana face sacrificii enorme pentru copiii săi, renunță la facultate și părăsește orașul, pentru a se retrage undeva la munte, unde speră să trăiască retrași, doar ei, departe de ochii lumii. Descoperă însă că nu poți trăi izolat și că ai nevoie de comunitate. Observând că aceasta nu are experiență în ceea ce privește lucratul pământului, câțiva localnici îi vin în ajutor, învățând-o cum să aibă grijă de grădină și primind-o în lumea lor.

Fiecare cu destinul său

Odată ce ajung la școală, cei doi copii încep să își caute fiecare propria traiectorie în viață. Yuki se simte tot mai umană. Vrea să petreacă tot mai mult timp în forma sa de om, să se afle printre oameni. Deși la început natura sa de copil-lup pare să îi pună probleme, se adaptează. Ba chiar își găsește și un prieten de care se atașează foarte mult și cu care poate fi cu adevărat sinceră.

Scenă din Wolf CHildren
Scenă din Wolf Children (2012) – Preluare de pe pagina festivalului

Între timp, Ame este la polul opus. Este mult mai singuratic decât sora sa. Devine tot mai animalic, mai sălbatic, simțind chemarea naturii. Iar calea îi devine clară atunci când întâlnește un lup bătrân, care îl învață legile pădurii.

Cei doi frați sunt din ce în ce mai diferiți, ceea ce duce inevitabil și la conflicte și neînțelegeri care, atunci când ambele părți implicate au gheare și colți, pot cauza daune costisitoare. Însă cu timpul învață să treacă peste divergențe și să se accepte unul pe celălalt așa cum sunt.

În finalul filmului, vedem cum Yuki și Ame își construiesc propria viață, în lumea care li se potrivește. Iar Hana este, în sfârșit, împăcată.

O lume vie, pe care o simți

Nu pot încheia înainte să laud din tot sufletul animația din Wolf Children. Pentru că m-a impresionat profund. Personajele sunt desenate într-un stil nu foarte ieșit din comun, dar sunt plasate într-o lume vie, vibrantă, decorată cu texturi credibile, care nu par deloc adăugate cu forța, și plină imagini dinamice. Animațiile de fundal te lasă fără cuvinte, în special în scenele în care îi revine sarcina de a reda măreția sălbăticiei. Și poate că nu m-am uitat eu la suficient de multe animeuri, dar nu am mai văzut până acum ape care să curgă atât de natural în animații.

Scenă din Wolf children
Scenă din Wolf Children (2012) – Preluare de pe pagina festivalului

Deși Wolf Children este un film anime fără prea mult spectacol (nu avem bătălii grandioase sau antagoniști înfiorători), există și momente dinamice, în care se vede că echipa de animatori s-a distrat pe cinste, încercând să forțeze limitările mediului. Acelea sunt scenele în care povestea pare că ia o pauză și tot ce trebuie să faci este să caști larg ochii și să te bucuri din plin de frumusețea fiecărei secunde.

Vă spun sincer că, atunci când am intrat în Cinemateca Eforie, locul în care s-a ținut Festivalul Izanagi, mă așteptam să văd un film bun. Pentru că văzusem deja Belle și aveam încredere în Mamoru Hosoda. Ba chiar mă încărcasem puțin și cu entuziasmul voluntarilor. Dar nu m-aș fi gândit niciodată că aveam să văd un film care să îmi placă atât de mult. Așa surprize să tot ai!


Un material scris de Rareș Dinu
(coordonator dpt. #cinematics)

Editare: Iulia Dromereschi

2
Rareș Dinu
Sunt Rareș și sunt născut și crescut în București. Am început să scriu când eram mic și realizam compuneri pentru școală, iar de atunci nu prea m-am mai oprit. Uneori sunt ușor snob, sau elitist, alteori sunt poate chiar prea tolerant. Îmi plac multe lucruri, în special arta, în toate formele sale, pentru că este până la urmă unul dintre cele mai incurabile și caracteristice năravuri ale speciei umane.