Mă numesc Teodora și sunt o adolescentă cu capul în nori, care citește aproape orice îi pică în mână. Dacă ați parcurs deja cealaltă recenzie a mea, despre prima carte de Laurent Goulle pe care am citit-o, știți cât tare m-a dezamăgit. Prin urmare, am pornit cu așteptări foarte mici, de data asta. Dar Ziua în care am învățat să trăiesc a fost, spre surprinderea mea, mai bună decât credeam.
Ziua în care am învățat să trăiesc începe cu o scenă destul de neobișnuită. Doar imaginează-ţi: într-o duminică te plimbi prin San Francisco, pe faleză, când deodată o ghicitoare te prinde de mână ca să-ți citească viitorul în palmă. Amuzat, intri în joc, dar figura ei se crispează și devine lividă. Ceea ce-ți spune la final… ai fi preferat să nu afli. Începând din acest moment, nimic nu va mai fi ca înainte și tot ce făceai zi de zi se va schimba.
Asta i se întâmplă lui Jonathan Cole. Ca urmare a acestei întâlniri tulburătoare, se va trezi purtat într-o aventură a descoperirii de sine, marcată de întâmplări care-i vor schimba radical viziunea asupra vieții.
Poți să-ți petreci întreaga viață alergând după o grămadă de lucruri: dacă le cauți unde nu trebuie, nu le vei găsi niciodată.
Așa cum am spus și la început, mi-a plăcut puțin mai mult decât cealaltă carte scrisă de el. Nu știu dacă a fost din cauza subiectului accesibil, sau pentru că a fost mai ușor de parcurs, dar, oricum ar fi, nu am avut dificultăți în citirea ei. Poate începutul a fost mai lent, dar după aceea chiar m-a prins.
Cred că au ajutat foarte mult capitolele scurte și multitudinea de perspective. În loc să ne pierdem în pagini întregi cu explicații inutile, sunt prezentate situații clare, care arată cum evoluează protagonistul, dar și celelalte persoane prezentate. Toți au în comun un singur lucru: sunt conștienți că stilul lor de viață nu le aduce fericire. De aici, fiecare trebuie să parcurgă diverse etape și să răscolească amintiri din trecut, ba chiar să își analizeze acțiunile, astfel încât să obțină sentimentul de împlinire.
Personaje imperfecte și fapte bune
Mesajul, chiar dacă nu ieșit din comun, a fost interesant. Autorul ne arată, în repetate rânduri, cât de importantă este bucuria în viața unui om, cum totul pălește în comparație cu acest sentiment. De asemenea, subliniază cât de cruciale sunt legăturile pe care le formăm cu alți oameni. Nici măcar nu trebuie să fie cineva apropiat sau o cunoștință de durată. Orice gest de bunătate, adresat unui trecător în viața ta, își poate lăsa amprenta.
Un lucru pe care l-am observat spre final a fost cum acțiunea devine captivantă. Și nu mulțumită personajului principal, de care nu poate să îmi pese mai puțin, ci mulțumită unui vânzător de brioșe mai mereu morocănos, ba chiar și jucătorului de tenis care nu acceptă gândul eșecului. Au fost câteva plot twisturi la care nu m-am așteptat, și cumva asta a făcut experiența mai plăcută.
Viețile noastre trăite în fugă ne fac deseori să-i neglijăm pe cei la care ținem.
Cu toate astea, au fost o mulțime de lucruri care nu mi-au plăcut. Spre exemplu, momentele în care autorul parcă se contrazicea cu el însuși. Practic, pornea cu o idee legată de modul în care se formează fericirea, doar ca mai apoi să se contrazică la finalul capitolului. Nu mai zic de paginile de la început, pline cu explicarea anumitor concepte despre bucuria interioară. Nu toate ideile au fost rele, însă unele mi s-au părut de-a dreptul exagerate.
O reacție fără înțeles
Însă ce m-a enervat cel mai mult a fost motivul de la care a pornit toata cartea. Ca să nu dau spoilere, femeia aceea care îi citește viitorul îi zice un lucru ce nu poate fi dovedit, un lucru ce sună mai mult a glumă decât a realitate. Iar omul ăsta, în loc să uite a doua zi ce i s-a spus, așa cum ar face un om obișnuit, începe să se panicheze și să se streseze. Dacă aş fi primit o explicație psihologică pentru a înțelege deciziile bruște pe care le-a luat, nu aş fi fost așa de deranjată. Însă, fără ele, totul pare ireal și forțat.
Tocmai conștientizarea limitelor noastre poate fi eliberatoare. Doar când le acceptăm cu adevărat putem să creștem, să ne dezvoltăm și chiar să realizăm lucruri uimitoare.
Pe lângă asta, au mai fost scene care mi s-au părut exagerate, doar pentru a demonstra un lucru. Nu cred că toată lumea ar tunde gazonul unui vecin, fără știrea lui, doar pentru că omul acela e traumatizat. Dar, hei, mai există și oameni… diferiți.
Per total, a fost o carte OK, pe care o poți citi într-un weekend. Chiar dacă mesajul nu a avut un impact puternic asupra mea, cred că poți învăța anumite lucruri legate de fericire și despre ce poți face pentru a o dobândi.
O recenzie scrisă de Teodora Ciubotaru
(departamentul #cărticeală)
Editată de Sorina Sfreja-Nemeș
(coordonatoare departamentul #cărticeală)
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu
(coordonatoare #cărticeală)