Mă numesc Teodora și sunt o adolescentă cu capul în nori, care citește orice îi pică în mână. Mereu am fost interesată de cărțile ciudate, care prezintă un subiect atipic, uneori fără sens sau cu o logică proprie. Majoritatea au ceva unic, ce le deosebește de celelalte. Cu inima în dinți, am început Toți sfinții rebeli, de Maggie Stiefvater, neștiind la ce să mă aștept. În scurt timp, am fost captivată de o lume fermecătoare, unde sacrificiile și încălcarea regulilor sunt la ordinea zilei.
Acțiunea are loc în Bicho Raro, Colorado, un loc unde sfinții rebeli, persoane care fac miracole, vindecă trecătorii cu întuneric în suflet. Ei se intersectează cu bufnițe magice și cerul plin de stele de deasupra deșertului.
Inima acestui loc o reprezintă familia Soria, ai cărei membri sunt capabili să facă minuni nemaivăzute. Iar inima acestei familii sunt trei veri, care nu vor decât să schimbe viitorul: Beatriz, fata fără sentimente; Daniel, sfântul care face miracole pentru toți, mai puțin pentru el însuși; și Joaquin, alias Diablo Diablo, DJ-ul răzvrătit al unei stații de radio pirat.
Toată lumea își dorește un miracol. Numai că miracolele de la Bicho Raro nu sunt niciodată previzibile, iar prețul ce trebuie plătit poate fi mortal.
Așa se întâmplă cu munca pe care o facem: e cu neputință să nu-i dăm culoarea simțămintelor noastre, fie ele bune sau rele.
Adevărul e că primele 100 de pagini m-au băgat în ceață. Nu se întâmplau multe lucruri, și erau introduse o multitudine de personaje, ce ne arătau rolul sfinților și cum au loc miracolele. Imediat ce m-am acomodat și am devenit familiară cu lumea creată, a fost ușor să înaintez în poveste. Și ce poveste a mai fost! Plină de simboluri și de metafore bine gândite. Secvențe care nu par semnificative la început, însă care, după 50 de pagini, capătă un sens mai profund. Asta a adus un plus de emoție lecturii, mai ales spre final.
Însă, fără atmosfera deșertului, nu ar fi avut niciun farmec. Dunele și nisipul sunt personificate de multe ori, până în punctul în care avem încă un personaj important în lista noastră lungă. Mai sunt obiecte ce ajung să capete o viață proprie, potrivindu-se ca o cheie în broască. Un alt lucru care a contribuit la senzația izolării, făcând din Bicho Raro un sanctuar, a fost perioada anilor ´60. Sunetul cântecelor vechi pe fundalul nopții, menționări trecătoare ale războiului și rolul unei femei într-o familie perfectă.
Asta nu e prima mea întâlnire cu autoarea, însă așa s-a simțit. Stilul ei de scriere a fost diferit față de alte cărți ale sale, datele – reale și informațiile științifice s-au combinat cu elemente fantastice sau lucruri inexplicabile. Ironiile, introduse subtil, mi-au provocat râsul de mai multe ori decât aș putea număra, până în punctul în care lumea reală se estompa cu totul.
Dacă ne gândim bine, spaima și furia nu sunt prea diferite, două jivine înfometate care vânează de multe ori aceeași pradă – emoția- și se ascund de același prădător – logica.
Am văzut multă lume care se plânge de lipsa acțiunii. Într-adevăr, poate că nu e o carte cu întâmplări alerte și scene șocante, dar eu cred că mesajul transmis e cel important. Pe alocuri, am dat de niște propoziții bine structurate, ce m-au făcut să cad pe gânduri. Tratau un subiect serios, într-un mod muzical, figurile de stil creând un impact mai mare.
Elementul de bază al poveștii este alcătuit din personajele atipice și cu o personalitate proprie. Chiar și cele secundare au avut însușiri ce le dădeau importanță. Și, pentru că sunt destul de multe și nu am cum să discut despre toate, oricât de mult aș vrea, am să le grupez în două categorii.
Familia Soria reprezintă centrul deșertului, soarele micii comunități ridicate acolo. Sunt nevoiți să se țină departe de ceilalți locuitori, pelerinii, astfel încât să nu fie cuprinși și ei de întuneric. Încă de la început poți observa că anumite legături au fost rupte, veselia lăsând loc tăcerii, furiei și ignoranței. Singurii care au rămas uniți sunt cei trei veri. O avem pe Beatriz, o fată care pe parcurs își lasă o parte a firii ei să iasă la lumină. Pe Daniel, tânărul ce încalcă tiparul urmat atâția ani. Și pe Joaquin, cel ce visează să părăsească Bicho Raro și să ajungă cineva. Împreună, cei trei vor schimba percepția celorlalți asupra miracolelor, ajutându-i pe cei ce trebuie vindecați.
Apoi avem pelerinii, planetele ce gravitează în jurul soarelui, blocați acolo până când își confruntă întunericul. Din cauză că nu pot fi ajutați de familie, rămân zi de zi în deșert, fără speranță. Deoarece e greu să identifici problema când nu o privești din afară.
Pe parcurs, lucrurile încep să se schimbe. Scenele în care familia Soria lucra iar împreună, acceptând că lucrurile trebuie să se schimbe, mi s-au părut cele mai frumoase și profunde. Pentru prima dată după un timp, râsetele au răsunat în deșertul vast.
Singura problemă pe care am avut-o a fost că, la un moment dat, evenimentele se desfășoară prea greu, iar până apare o informație importantă simți cum plictiseala îți dă târcoale. În rest, au fost anumite relații tratate superficial, ceea ce m-a împiedicat să mă îndrăgostesc cu totul de lume.
Oamenii sunt ca niște coarde foarte, foarte sensibile – ne plac foarte mult când cântă frumos împreună, dar ar fi tare păcat să uităm ce zgomot bestial face un re major cântat pe o singura chitară.
A fost, cu siguranță, ceva diferit față de ceea ce citesc de obicei și mi-a făcut plăcere să descopăr o altă parte a genului fantastic. Este o lectură scurtă, cu un mesaj puternic despre dragoste, durere și îmbrățișarea părților noastre întunecate. Acceptăm trecutul sau trebuie să mergem mai departe.
O recenzie de Teodora Ciubotaru
(departamentul #cărticeală)
Editată de Diana Hîncu
(coordonatoarea dpt. #cărticeală)
și corectată de Iulia Dromereschi