Ca de fiecare dată, nu știu cum să încep recenzia. Hai să vă zic o mică povestioară plictisitoare și lipsită de sens (puteți trece peste ea).
Când eram mai mică, afirmam cu tărie că mie îmi plac cărțile SF, deși voiam să zic Fantasy. Iar după ce am fost traumatizată de o bibliotecară din școala generală, care mi-a dat să citesc Jules Verne (prea multe descrieri pentru gustul meu), zicând că e SF, mi-am propus să evit genul cu orice preț.
Și iată-mă acum încercând să pun mâna pe cât mai multe cărți SF cu putință, pentru că am ajuns să le ador (după ce mi-am dat seama că multe dintre cărțile care mi-au plăcut erau SF). Una dintre ultimele mele capturi a fost Toate sistemele în alertă, scrisă de Martha Wells, carte care, cu siguranță, nu m-a dezamăgit. Ba chiar m-a intrigat de la prima propoziție. Și, cel mai important, este o carte tradusă și recomandată de Iulia Dromereschi, care a știut că va fi pe placul meu și nu s-a sfiit să îmi ofere un exemplar.
Aș fi putut deveni ucigaș în masă după ce am spart modulul administrator. Eram un veritabil ratat ca mașină ucigașă lipsită de sentimente.
AsaSint sau cinefil?
Povestea noastră se axează în jurul lui… păi, tehnic vorbind protagonistul nu are un nume, pentru că, mai mult sau mai puțin, este un robot (construct, ca să fiu exactă). Dar i se spune AsaSint sau SecUnitate. Pentru că nu are un nume, eu una o să îi spun, total aleatoriu, Eden. Deci, Eden este o SecUnitate, un robot care are componente organice și al cărui scop este să își protejeze echipajul.
Construit pentru a ucide, Eden este obligat să asculte orice ordin, văzut ca o simplă carcasă de metal, lipsit de propriile gânduri (estimări total greșite). Dar Eden sparge sistemul care ar trebui să îl controleze, iar acum este liber să facă tot ce își dorește. Și, deși ar fi fost interesant să înceapă un masacru, pe mine una m-a intrigat mai mult să văd cum Eden își continuă treaba, încercând să nu atragă prea multă atenție asupra lui și să își păstreze secretul bine ascuns.
Citește și CĂRTICEALĂ | „Illuminae” – Am I not merciful?
Totuși, când echipajul său este amenințat și echipamentul le este sabotat, nu mai este așa de ușor să se prefacă că e controlat de sistem. Sau să ignore faptul că îi pasă de angajatorii săi și ce se va întâmpla cu aceștia. Deci, în pauzele dintre serialele pe care le urmărește cu religiozitate, Eden încearcă să-și salveze viața, dar și pe a lor, în timp ce se străduie să descopere cine se află în spatele atacurilor și cine este el cu adevărat.
Nu mă pricepeam la interacțiunile cu oamenii. Nu este vorba despre paranoia cu privire la modulul meu administrator, spart, și nu sunt nici ei de vină. Eu sunt cel vinovat. Știu că sunt un AsaSint înfricoșător, și ei sunt conștienți de acest lucru, ceea ce ne stresează pe toți, ceea ce mă stresează pe mine și mai mult.
Tehnic vorbind, după o lungă cercetare (de maxim cinci minute) am aflat că de fapt cartea de față cuprinde două nuvele din seria The Murderbot Diaries (Jurnalele unui AsaSint), iar ce am povestit eu mai sus este intriga primei nuvele. Despre a doua nu pot să vorbesc, din păcate, pentru că spoilere.
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult în această carte este protagonistul. Nu știu dacă se datorează faptului că sunt o insensibilă fără inimă, dar ador să văd cum analizează Eden comportamentul oamenilor și propriile sentimente (oh stai, am uitat, SecUnitățile nu au așa ceva) și încearcă să îl înțeleagă.
Eram pur și simplu fascinată de cât de uman părea, cum fiecare dintre noi ne putem regăsi în el. Da, e o mașină de ucis, recunosc, dar la finalul zilei, după ce termină în sfârșit munca, tot ce vrea să facă este să fie lăsat în pace și să se uite la seriale. Nu îmi spuneți că nu se întâmplă la fel și în cazul vostru.
O pată de tehnologie
Prietenia dintre Eden și TCT (Transportorul de Cercetare Ticălos, un robot foarte avansat) a fost formidabilă și destul de realistă. Discuțiile dintre ei, mai ales cele de la început, cred că au fost cele mai interesante din carte. Nu știu ce e în neregulă cu mine de îmi place atât de mult să văd cum gândesc niște roboți despre oameni (sau în general). Poate pentru că în majoritatea timpului sunt ironici și sarcastici? În niciun caz nu e pentru că majoritatea interacțiunilor mele cu alte persoane se rezumă fix la analizarea obiectivă a comportamentului specific uman.
Dar nu existau SecUnități nici în cărți. Presupun că nu poți spune o poveste din punctul de vedere al cuiva despre care nu crezi că are un punct de vedere.
Acum, trecând la partea SF, a fost destul de OK. Ideile și tehnologia mi s-au părut superinteresante. Adică, cine nu ar vrea să poată vorbi prin telepatie cu cineva, sau să se uite la seriale/ filme în propriul creier? Și asta este valabil și pentru oameni. Exact, un vis devenit realitate!
Totuși, și e un mare totuși, fiind la profil real, aș fi preferat să fi fost explicat mai în detaliu principiul din spatele acestor dispozitive, să aflu mai multe despre constructe și roboți, cum arată, cum funcționează, cum au apărut. Nu neapărat să fie introdus în poveste, pentru că ar fi fost plictisitor pentru mulți și cam greu de încadrat, dar cred că ar fi fost perfect dacă la final aveam un glosar cu explicații, pentru curioși. Dar să spunem că m-am mulțumit cu lupta protagonistului contra anxietății.
În rest, acțiunea a fost destul de interesantă. E clar însă că ideea cărții nu este să te surprindă cu o poveste extraordinară, nemaivăzută, ci să urmărească călătoria și evoluția lui Eden. Iar în privința asta face o treabă fenomenală. Și ironia este dusă la un cu totul și cu totul alt nivel.
Pregătiri pentru aterizare
Stilul de scriere este ușor și cursiv. Nu te bombardează cu termeni complicați. Iar, dacă o face, de cele mai multe ori sunt explicați. Deși este o serie, fiecare poveste este individuală, deci puteți să o citiți fără să vă faceți probleme că se termină cu un cliffhanger și aveți nevoie de următorul volum imediat.
Asta era ce mi se spusese întotdeauna că se presupunea că vreau.
Se presupunea că vreau.
Nu știu ce vreau. Am mai spus-o, la un moment dat. Dar nu este asta, ci faptul că nu vreau să-mi spună nimeni ce vreau sau să ia decizii pentru mine.
Putem să vorbim puțin despre copertă? Well, oricare ar fi răspunsul vostru, eu tot o s-o fac, pentru că mi-a dat creierul eroare când am văzut cum arată coperta originalului. Și acum nu știu dacă o zic pentru că sunt o persoană morbidă și îmi plac craniile, dar Alexandru Daș, you are a god. Cartea arată absolut demențial și se potrivește de un milion de ori mai bine cu conținutul decât cea originală.
Asta a fost tot, deși aș avea mult mai multe de povestit. În orice caz, de data asta nu o să avem o concluzie, pentru că vă las pe voi să o trageți singuri (ăsta e un mod mai inspirat de a spune că nu știu cum să închei recenzia). Primul pas spre a convinge editura să traducă și restul seriei este să luați cartea și să o citiți, iar în cazul în care nu a reieșit din ce am spus mai sus, merită să o faceți, cu vârf și îndesat.
Ce dorește?
Să ucidă toți oamenii.
Irațional.
Știu. Dacă oamenii ar fi morți, cine ar mai crea conținut media?
Era atât de revoltător, încât suna a ceva pe care l-ar fi spus un om.
O recenzie scrisă de Diana Hîncu
(coordonatoarea dpt. #cărticeală)
Editată și corectată de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu
