Ce se poate întâmpla când avem, într-o carte, două protagoniste cu mari probleme de comunicare? Stres, conflicte, neînțelegeri. Am crezut că am dat de cea mai disfuncțională familie când am citit Moștenirea Hawthorne, dar m-am înșelat. Familia din cartea lui Sally Hepworth, Soacra, ia toate premiile pentru lipsa de comunicare, secrete, presupuneri și prejudecăți.
Cartea se vrea a fi thriller, iar povestea este despre „relația complicată a unei femei cu soacra ei, care se termină cu o crimă”. Cel puțin, asta încearcă. La începutul romanului facem cunoștință cu Lucy, care tocmai termină de strâns și împăturit hainele când observă o mașină de poliție în fața casei. Atmosfera devine mai intensă, apăsătoare. Citindu-i gândurile, începi să faci presupuneri.
Într-un final, Ollie, soțul ei, deschide ușa, iar cei doi polițiști îi informează că mama lui, Diana, a fost găsită moartă, însă va fi o investigație pentru a elimina suspiciunea de crimă. Te gândești că urmează ceva interesant, mai ales după ce Lucy observă că soțul ei se întorsese mai repede acasă, spunând că nu se simte bine, deși părea în regulă. Începi să faci presupuneri, „Oare care dintre ei a ucis-o pe Diana?”, „De ce?”, „De ce nu e mai supărat Ollie la aflarea veștii, mai ales pentru că ținea atât de mult la ea?”
ATENȚIE! RECENZIA CONȚINE SPOILERE!
Structura și relația soacră-noră
Următorul capitol ne duce înapoi cu zece ani, când Lucy cunoaște familia lui Ollie pentru prima dată. Este foarte emoționată la gândul că urmează să o cunoască pe mama iubitului ei. Ea și-a pierdut mama când era adolescentă și, de atunci, tot încearcă să găsească o figură maternă, un substitut. Speră că Diana o va accepta cu brațele deschise, vor sta la povești cu albume de poze în față și vor lega o prietenie frumoasă. Din păcate pentru ea, Diana nu e genul de persoană caldă și zâmbitoare. La prima vedere, pare destul de rece și distantă, iar când Lucy o aude, întâmplător, spunându-i lui Ollie că i se pare că prietena lui „merge”, rămâne profund rănită în orgoliu și dezamăgită.
Pentru mine, „merge” e ca și cum ar fi spus că puteam să fiu moartă.
Puțin cam dramatic, aș spune. Cu toate astea, în loc să încerce să înțeleagă ce a vrut să spună, să aibă o discuție sinceră cu Diana sau cu viitorul ei soț, își îneacă lacrimile și merge să deguste împreună cu soțul Dianei, Tom, niște vinuri, în pivniță. Mi se pare că Lucy, tot căutând acea figură maternă care i-a lipsit jumătate din viață, nu face decât să își creeze scenarii și așteptări nerealiste în legătură cu Diana. Când lucrurile nu se întâmplă exact cum a sperat ea, suferă în tăcere și face presupuneri legate de comportamentul acesteia, fără a încerca să lămurească ceva, de unde și apariția tuturor conflictelor și neînțelegerilor din viitor.
Povestea e spusă din perspectiva lui Lucy, dar și a Dianei, așa că în capitolul patru ne întoarcem în trecut, la scurt timp după prima întâlnire a celor două protagoniste. Aflăm cum gândește, de fapt, viitoarea soacră. Bineînțeles că totul nu a fost decât o neînțelegere, iar ce voia, de fapt, Diana să spună prin „merge” era:
Din punctul meu de vedere, <merge> este o formulă de aprobare potrivită pentru noua iubită a fiului tău. Ce altceva să spun? Că o iubesc ar fi evident o exagerare; că-mi place ar fi, de asemenea, prea mult după o singură seară petrecută împreună – ferească Dumnezeu să fiu ca femeile alea dictatoriale, care se dau pe lângă noile iubite ale fiilor lor, implorându-le să le fie prietene și să meargă împreună la cumpărături și la spa. Din partea mea, dacă Lucy îl iubește pe fiul meu și el o iubește pe ea, atunci merge. Merge foarte bine.
Un moment definitoriu în relația dintre protagoniste
Momentul care definește cel mai bine întreaga lor relație mi s-a părut a fi la spital, după ce Lucy a născut primul copil. Diana trebuia să vină și să aducă un urs de pluș, cadou din partea bunicilor. Înainte să ajungă la spital, îi face o vizită uneia dintre beneficiarele fundației sale (Diana ajuta femeile refugiate însărcinate și/ sau cu copii), care tocmai intrase și ea în travaliu. După ce o ajută să nască acasă, pentru că ambulanța nu ar mai fi ajuns la timp, îi lasă ursulețul de pluș (femeia nu avea nicio jucărie). Acest gest a contat foarte mult pentru o femeie care tocmai născuse, într-o țară străină, cu un soț care nu își dădea prea mult interesul și încă unul sau doi copii mai mari. Cu toate astea, când ajunge la spital să își viziteze primul nepot, murdară și fără urs, nu oferă nicio explicație, iar Lucy are o reacție (în mintea ei, evident) de-a dreptul exagerată:
Deși nu mă dau în vânt după urșii din pluș și oricum nu mi se pare că Archie ar avea nevoie de unul din prima lui zi de viață, faptul că Diana a dat altcuiva jucăria luată pentru el… mă afectează cât se poate de mult. E ca o trădare.
Urmează o altă scenă: Diana o vizitează pe Lucy, îi aduce un pui crud, gest care, pentru ea, avea o însemnătate aparte. Face curat și pune vasele în mașina de spălat. Încearcă să o ajute cum poate, în timp ce se gândește la toate regulile nescrise pe care ar trebui să le respecte o soacră în relația cu nora ei. Din păcate, nu iese nici de data asta. Totul e interpretat greșit, fiecare gest și fiecare cuvânt, și apar, din nou, conflicte mocnite. La un moment dat, îți vine greu să le separi pe cele două, pentru că devin foarte asemănătoare. Nu au aproape nicio trăsătură specială, sunt unidimensionale și foarte slab scrise.
Citește și CĂRTICEALĂ | „Grasă și proastă” de Rodica Ojog Brașoveanu
Aflăm povestea Dianei, rămasă însărcinată și trimisă de părinți să nască undeva departe, copilul urmând a fi dat spre adopție. La un moment dat, însă, fuge de acolo, hotărâtă să păstreze copilul. Ajunge acasă la o verișoară renegată de familie și reușește să își clădească o nouă viață, până îl reîntâlnește pe Tom. Am putut empatiza puțin cu ea. Povestea vieții ei a ajutat puțin la dezvoltarea personajului, dar nu a fost suficientă, din păcate.
Personaje secundare
Nu știu dacă merită să îl pomenesc pe Ollie, care a fost mai mult pentru decor. Rar am citit despre un personaj mai insipid și unidimensional decât el, așa că îl las deoparte. Relația celor doi, Lucy-Ollie, e un exemplu de cât de disfuncțională este întreaga familie, iar lipsa de comunicare apare și aici. Nu îi spune că nu i se pare în regulă să intre în afaceri cu un anumit prieten al său, ci îl susține. Copiii lor sunt acolo doar ca să fie. Suferă foarte mult când moare bunicul, dar se bucură când află de moartea Dianei, pentru că… se purta urât cu mama lor? Deși îi răsfăța, le dădea dulciuri și se juca împreună cu ei, iar ei o iubeau mult pe Didi. Nu am înțeles prea bine ce a vrut autoarea cu momentul respectiv. Pentru mine nu a avut prea mult sens.
Un personaj interesant ar fi putut fi sora mai mică a lui Ollie, Nettie, care are și un capitol la sfârșitul cărții. Autoarea putea pune în discuție mai bine decât a făcut-o și într-un mod mai empatic problema infertilității, depresiei, suicidului, relațiilor dezastruoase cu părinții și modului în care afectează ele dezvoltarea copiilor etc. Involuția acestui personaj însă nu a fost deloc realistă și credibilă, iar finalul devine previzibil. Autoarea pare că a vrut să vorbească despre atât de multe lucruri, ca la final să nu iasă mai nimic.
Final și concluzii
Aș fi putut să scriu mai multe, dar, dacă mă gândesc mai bine, nu am decât două lucruri pe care cred că merită să vi le spun. Am muncit din greu pentru tot ce a fost important pentru mine. Și ce-a fost important pentru mine nu a costat absolut nimic.
Pe tot parcursul cărții, în capitolele din prezent se desfășoară o anchetă din ce în ce mai serioasă referitoare la moartea Dianei, care nu s-ar fi sinucis. Surpriză! Sunt intervievați martori care l-au văzut pe Ollie acasă la ea în ziua în care a murit, e chemată la secție Lucy, care ar fi ajutat-o să se sinucidă. Toată investigația a fost degeaba pentru că, la final, nimeni nu pățește nimic. Totul se termină cu bine. Lucy și Diana, spre finalul vieții, decid că, de fapt, țin una la alta, și încep să aibă o relație minunată o vreme, când se hotărăsc să comunice (lucru care, din nou, e atât de forțat și fără sens), iar criminalul moare (spoiler alert! se sinucide).
Concluzia ar fi că nu mi-a plăcut deloc această carte. Nu o recomand decât dacă ești în tren pentru următoarele douăsprezece ore, e noapte, vrei să adormi și e singura carte pe care o ai la îndemână. Nu e o carte crime, cu atât mai puțin thriller. Mă declar dezamăgită.
O recenzie scrisă de Sorina Sfreja-Nemeș
(departamentul #cărticeală)
Editată și corectată de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu