Sfidarea
FOTO Diana Hîncu

CĂRTICEALĂ | În „Sfidarea” mocnește o rebeliune

Astăzi continuăm călătoria noastră în minunatul Panem, vorbind despre al doilea volum din seria Jocurile foamei, mai exact Sfidarea. Iar dacă ați crezut că primul volum a fost incendiar, păi, este apă de ploaie, în comparație cu acesta! 

SPOILERS MIGHT FOLLOW


Sfidarea
FOTO nemira.ro

Câștigătorii

După ce Katniss i-a tras pe sfoară pe creatorii de joc și oamenii au început să se îndoiască de puterea Capitoliului și a președintelui Snow, un pas greșit îi poate condamna familia la moarte. Ea trăiește acum în Cartierul Învingătorilor, singurii ei vecini fiind Peeta (cu care nu prea vorbește, din păcate) și Haymitch. Împreună, formează un trio de neegalat, dacă mă întrebați pe mine. Totuși, față de alți învingători, Peeta și Kat sunt urmăriți permanent de Capitoliu, pentru că se pare că nu este nevoie decât de o mână de fructe mortale ca să stârnești o revoluție – ultimul lucru pe care l-ar vrea președintele Snow. 

 

La un moment dat, trebuie să nu mai fugi, să te răsucești pe călcâie și să înfrunți pe oricine îți dorește moartea. Partea dificilă e să găsești curajul de a o face.

Astfel, atunci când începe Turneul Triumfal, Kat trebuie să facă tot posibilul pentru a-i convinge pe oamenii Panemului că tentativa lor de sinucidere nu a fost mai mult decât un impuls al unei fete îndrăgostite. Deci da, ne întoarcem iar la povestea cu îndrăgostiții sub o stea potrivnică. Dar stați fără griji, niște adolescenți care se prefac înamorați nu vor face suficient pentru a potoli mulțimile. După ce se întorc din turneu (care nu a avut rezultate prea bune), toți oamenii pe care Kat îi iubește își cam au zilele numărate. Iar pedeapsa nu se reduce la un cerc atât de mic, ci întregul district este afectat atunci când restricțiile se înăspresc și trecerea zidului chiar este pedepsită (cea ce nu mă deranjează prea mult, având în vedere că așa nu o să mai fiu torturată psihic de întâlnirile de vânătoare ale lui Katniss și Gale).

Sfidarea
FOTO Diana Hîncu

Iar în cazul în care nu vedeți ce este așa de impresionant până acum, tocmai am ajuns la piesa de rezistență, Jocurile foamei, a șaptezeci și cincea ediție mai exact, ceea ce înseamnă că o să fim martorii celui de-al treilea Jubileu al Pacificării (tot Jocurile Foamei, dar cu un mod de selecție diferit; de exemplu, la al doilea Jubileu, am avut un număr dublu de participanți). Și, credeți-mă când vă spun, cel de anul acesta va fi epic (mi-a luat câteva ore bune ca să procesez ce era pe cale să se întâmple și să mă pregătesc pentru inevitabil). Și asta a fost mica noastră introducere, dacă sunteți curioși despre ce se întâmplă în continuare eu zic să vă apucați de citit.

 

Aș vrea să pot opri timpul în clipa asta, aici și acum, și să trăiesc în ea o veșnicie.

Trebuie să recunosc că începutul cărții nu mi-a plăcut prea mult. Pur și simplu triunghiul ăsta amoros mă depășește, iar Gale (și Kat, care se comporta uneori de parcă nu avea inimă, însă nu știu la ce mă așteptam de la o persoană care te-ar ucide fără să se gândească a doua oară) îmi cam strica atmosfera. Însă nemernicul a primit ce merita destul de curând (nu îmi pasă dacă asta mă face o persoană rea) și imediat ce aparițiile sale s-au diminuat am reușit să mă bucur și eu de lectură. Și, față de data trecută, când am spus că nu am vreun motiv anume pentru care nu îmi place de el, acum am destul de multe (înfumurat, egoist, superficial, chiar prost, și lista poate să continue). 

 

NU UITAȚI SĂ VĂ ÎNSCRIEȚI LA PRIMA EDIȚIE DISTOPIOTECA!

Vorbim tocmai despre trilogia JOCURILE FOAMEI 

Grafică MARIA CHIRILĂ

De ce Sfidarea este bijuteria seriei?

Dar, deși am început cu piciorul stâng, cartea are o revenire miraculoasă (destul de rapidă), odată cu începerea Turneului, care nu a fost chiar așa cum mă așteptam. Inițial, credeam că se va desfășura pe tot parcursul cărți, însă, din fericire (sau din păcate, cam greu de zis), se termină destul de repede. Iar după o scurtă pauză ajungem din nou la Capitoliu și nu durează mult până când tributurile sunt aruncate într-o arenă și lăsate într-o luptă contra timp, fix momentul pe care l-am așteptat cu sufletul la gură și, deși mi-a fost teamă că va fi puțin plictisitor să vedem încă o rundă a jocurilor, a fost de departe cea mai bună parte din serie (cel puțin până acum). Nu pot decât să îi felicit pe creatorii de joc pentru o treabă atât de bine făcută, însă tributurile sunt cele care încing acțiunea.

 

– Bietul Finnick! E prima dată în viața ta când nu arăți superb?
– Probabil. Senzația e cu totul nouă. Tu cum te-ai descurcat în toți acești ani? întreabă el.
– Evită pur și simplu oglinzile. Pe urmă o să uiți, îi răspund.
– Nu și dacă te văd pe tine, ripostează.

Personajele au evoluat mult și m-am atașat de ele (nu vă sfătuiesc și pe voi să faceți același lucru, e destul de riscant atunci când draga de Collins le pune gând rău). Finnick mi-a câștigat inima din start (și nu știu de ce, dar la cât noroc am eu, ceva îmi spune că el nu va avea un final prea fericit) și m-a făcut mereu să zâmbesc, iar Haymitch nu s-a lăsat nici el mai prejos. Și Peeta, ca de fiecare dată, m-a făcut să mă topesc.

Sfidarea
FOTO Diana Hîncu

Am avut o groază de scene unde nu mă mai puteam opri din râs, deși de cele mai multe ori eram ocupată să mă crizez pentru că nu voiam să accept ce se întâmpla (am stat pe ace toată cartea pentru că îmi era frică să aflu cum se va termina totul). Sfârșitul a fost de-a dreptul neașteptat și creierului meu i-a fost destul de greu să proceseze ce tocmai se întâmplase, mai ales când nu știam dacă ar trebui să mă bucur sau să plâng. Singurul lucru pe care îl știam cu certitudine era că, oricât de frică mi-ar fi fost, trebuia să mă apuc imediat de volumul următor.

 

– Peeta, cum se face că eu nu știu niciodată când ai tu un coșmar? întreb.
– Habar n-am. Cred că nici nu țip, nici nu mă zvârcolesc, nici nu fac altceva. Mă trezesc, pur și simplu, paralizat de groază, zice el.
– Ar trebui să mă trezești, spun, gândindu-mă cum îi stric eu somnul de două sau trei ori într-o noapte proastă și cât timp îi trebuie ca să mă liniștească cu adevărat.
– Nu e nevoie. În coșmaruri te pierd de obicei pe tine, povestește el. Sunt OK imediat ce-mi dau seama că ești aici.

Toarnă deasupra o groază de acțiune și niște tragedie, presară puțin romance și ceva glume, să nu uităm nici de suspans (sau de moarte), iar rezultatul final nu va fi nimic altceva decât Sfidarea, o continuare de primă mână, în care Suzanne Collins te lovește de nenumărate ori unde doare mai tare, doar ca după aceea să te aline, ca să îți dea când te aștepți mai puțin lovitura de grație. Sfatul meu este să vă pregătiți o cutie de șervețele și să vă puneți pe citit, pentru că va fi cu siguranță o experiență de neuitat. (Iar dacă vreți să vorbiți cu cineva despre cât de crudă poate să fie autoarea uneori, știți unde mă găsiți.)


Recenzie scrisă de Diana Hîncu (coordonatoare dpt. #cărticeală)

Editată de Iulia Dromereschi

1
Diana Hîncu
Sarcasmul și ironia îmi sunt cele mai bune arme... deși uneori sunt însoțite de mult prea multe glume proaste și momente „stânjenante”.