Regulile jocului
FOTO Sorina Sfreja-Nemeș

CĂRTICEALĂ | „Regulile jocului” sau cum să scrii o carte despre nimic

Citind cartea lui Amor Towles, Regulile jocului, nu mă puteam gândi decât la ideea lui Seinfeld de a face un serial despre nimic. Cam asta se întâmplă și în cartea asta: nimic. Primele pagini (mai exact, prologul și primele câteva capitole) m-au prins, într-adevăr. Mi-a plăcut ideea, atmosfera, chiar voiam să aflu ce s-a întâmplat cu bărbatul din fotografiile făcute la un an distanță (1938-1939) și cum de s-a schimbat atât de mult. 


It’s a show about nothing.

Regulile Jocului
FOTO nemira.ro

Regulile jocului e scrisă din perspectiva lui Katey Kontent (cel mai nefericit nume din istoria literaturii), care încearcă să ne prezinte evenimentele din anul decăderii lui Tinker, un bancher.

Contextul socio-politic este unul extrem de important, și anume New York-ul anilor 1930, în timpul Marii Crize Economice (The Great Depression). Așadar, te-ai gândi că autorul va profita la maxim și va crea niște personaje tipice vremurilor respective, confruntându-se cu situații specifice. Din păcate, nu a fost așa. Dar să le luăm pe rând.

Marea Criză Economică

Pentru mai mult context, voi face o scurtă introducere în legătură cu perioada respectivă, pentru a înțelege mai bine ce nu s-a legat în carte. Potrivit Wikipedia, Marea Criză Economică a debutat în 1929, odată cu prăbușirea Bursei. Ce a însemnat asta? Rată mare a șomajului, inflație, sărăcie, pierderea speranței în viitor. Industriile cele mai grav afectate au fost construcțiile, fabricile de mașini și electrocasnice, agricultura (aici s-au adunat și problemele pe care le întâmpinau fermierii, așa-numitele dust-bowls, care i-au obligat să-și părăsească orașele; a se vedea Fructele mâniei sau Cele patru vânturi) și mineritul. Economia a ajuns la nivelul cel mai precar în iarna anilor 1932-1933. A urmat apoi o perioadă de creștere, timp de patru ani. După care, între 1937-1938, a venit o nouă recesiune, care a provocat un nou val de șomaj.

 

Regulile jocului
FOTO Sorina Sfreja-Nemeș

Revenind la carte, parcă ai citi ceva din cu totul altă perioadă. Asiști la petreceri, la discuții și comentarii în baruri și pub-uri despre artă și condiția artistului, mașini care mai de care… Practic, niciun personaj nu pare afectat de condițiile vremurilor. Toți o duceau bine, încercând să avanseze în societate, fiind, bineînțeles, bineveniți cu toții în sânul înaltei clase sociale din New York. În toată carte apar doar trei personaje de culoare: liftierul clădirii în care locuia Tinker (poți intui că ar putea fi de culoare din cauza modului stereotipic în care e prezentat) și un cuplu, spre finalul cărții, de la care unul dintre personaje cere o țigară. 

Katey Kontent, cel mai nefericit nume din lume

Mizând pe instinctul oricărei cititoare, pot spune că știm cu toții problema din literatură, și anume, personajele feminine conturate de scriitori: prea puțini bărbați reușesc să o facă bine. Din păcate pentru Towles, consider că nu i-a ieșit deloc. Katey e… cum să spun? Cam prea perfectă, pentru mine. Iese la băute și merge prin pub-uri și baruri, citește, e sensibilă, dar și dură, are niște maniere de parcă s-ar fi născut în Upper East Side și ar fi urmat o facultate Ivy League. Lucrează și se întreține singură, dar are nevoie de un bărbat în viața ei. Citește, e frumoasă, e cultă… după cum am spus mai sus, pare perfecțiunea întruchipată (dacă asta înseamnă femeia perfectă).

 

Regulile jocului
FOTO Sorina Sfreja-Nemeș

Uneori, ai impresia că, de fapt, e bărbat, după modul în care se comportă sau reacționează în anumite situații. Cel mai probabil, din dorința de a o face plăcută, autorul a creat un personaj unidimensional, fără esență și fără istorie, pentru ca, la finalul cărții, să te întrebi cine era, de fapt, Katey Kontent. Cum a ajuns ea să fie cine este, cum și-a depășit condiția (se presupune că provine dintr-o familie din clasa de mijloc, muncitori imigranți din Rusia, asta dacă am înțeles eu bine). Pe tot parcursul cărții, am simțit doar vocea autorului, nu a personajelor sau, cu atât mai puțin, a lui Katey. Nu am putut empatiza cu ea, nu am putut să o înțeleg, nu am reușit să o „cunosc” absolut deloc. 

 

Un capitol, două capitole, trei capitole… Ce?

Exact. Așa m-am simțit eu citind această carte. La fiecare capitol, întâmpinam dificultăți și nu înțelegeam ce vrea autorul de la mine. În capitolul anterior, lăsasem personajele într-un punct, iar în următorul, avea loc un time-jump (?) și simțeam de parcă ratasem câteva pagini din poveste.

De asemenea, de ce trebuia să existe (cred) DOUĂ triunghiuri amoroase? Fata asta chiar nu se putea descurca și singură? În plus, tot așteptam să se întâmple ceva… New York, cadru frumos, petreceri, descrieri drăguțe, atmosferă, toate bune și frumoase, dar… se întâmplă ceva până la final?

Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt, adică absolut nimic. Nu se întâmplă nimic. Nu există intrigă, ci doar descrieri, dialoguri cât de cât OK, întâmplări care nu duc nicăieri. Și ajungi la final și te întrebi ce ai citit și despre ce a fost vorba în carte. Cu toate acestea, sunt deschisă unui dialog și chiar aș vrea să-mi scrieți, în comentarii, cum vi s-a părut vouă.


O recenzie scrisă de Sorina Sfreja-Nemeș

Editată de Mihaela Coman

Corectată de Iulia Dromereschi

Layout Diana Hîncu

1
Sorina Sfreja-Nemeș
De când mă știu, am fost înconjurată de cărți. Aveam acasă o bibliotecă imensă, de la Proust, Hugo, Dostoievski, la Marchizul de Sade. Una dintre cele mai vii amintiri o am de pe la 12 ani, stând la lumina slabă a becului din bucătărie, lângă sobă, și citind până la unu noaptea David Copperfield. Cred că de la asta mi se trage și miopia.