CĂRTICEALĂ | Jocurile moștenirii

Ce ai face dacă te-ai trezi peste noapte moștenitoarea unui imperiu? Sute de milioane de dolari, mașini, avioane, elicoptere, hoteluri, case prin toată lumea, o companie? Este dilema lui Avery, o adolescentă genială, care trăiește împreună cu sora ei vitregă (sau în mașina personală), după moartea mamei sale.

Într-o zi, la școală, este chemată în biroul directorului, unde un tânăr de 19 ani îi spune că tocmai a devenit moștenitoarea bunicului său și trebuie să asiste la citirea testamentului. Bineînțeles că pleacă împreună cu el. Ce persoană normală nu ar face asta? Apoi ajunge la Hawthorne House, unde începe jocul – ultima enigmă lăsată de bătrânul Tobias nepoților săi.

Să înceapă Jocurile moștenirii!

Familii disfuncționale, patriarhat, manipulare

Am întâlnit suficiente familii disfuncționale în cărți, dar familia Hawthorne e cu totul și cu totul aparte. Nici nu știu de unde să încep. Cred că mi s-a părut cel mai ciudat că femeile nu înseamnă nimic în acest joc (a se citi familie), sunt lăsate complet la o parte sau sunt un mijloc, o unealtă menită să îi aducă împreună pe băieți, să le ofere un țel comun și un anumit echilibru. Însuși Tobias recunoaște acest lucru, într-o scrisoare adresată fiicelor sale, care, după o viață trăită în umbra fratelui lor mai mic, nu mai aveau niciun interes în momentul morții tatălui lor să mai intre în vreun joc:

Am făcut greșeli cu voi toți. Zara, uneori am cerut prea mult de la tine și ți-am dat prea puțin din înțelegerea pe care le-am arătat-o altora; Skye, de la tine nu am cerut niciodată îndeajuns. V-am tratat pe amândouă altfel pentru că sunteți femei.

Lui Toby i-am făcut cel mai mult rău.

Nu am să fac aceeași greșeală cu generația următoare.

Totuși, Tobias Hawthorne face exact același lucru și cu generația următoare. Se folosește de o adolescentă pentru a-și atinge un ultim scop. Pentru mine, e un exemplu de psihopat care îi manipulează pe toți cei din jur, chiar și, dacă nu mai ales, după moarte. Își crește nepoții dându-le mereu o provocare, un puzzle de rezolvat. Totul în viața lor, de când se nasc, e doar un joc. Da, sunt destul de inteligenți din acest punct de vedere, dar cu ce cost? Toți patru au nenumărate momente în care afirmă, practic, cât de mult rău le-a făcut stilul acesta de parenting. Cu toate astea, continuă să fie dependenți de adrenalina pe care le-o oferă. Iar Avery cade și ea în capcană.

Chiar dacă ai fi crezut că l-ai manipulat pe bunicul nostru să procedeze așa, îți garantez că el e cel care te-a manipulat pe tine.

(Xander, lui Avery)

Erau obișnuiți să fie mereu în competiție, să tragă de ei până la linia de sosire. […] Fuseseră pregătiți pentru asta încă de când erau mici.

-Eu eram cu mult mai mare. Aveam un avantaj. Jamie și Gray făceau echipă împotriva mea, apoi se trăgeau pe sfoară unul pe altul chiar la sfârșit.

(Nash, lui Avery)

Nu suntem normali. Locul ăsta nu e normal și tu nu ești o jucătoare, puștoaico. Tu ești balerina de sticlă – sau cuțitul.

(Nash, lui Avery)

Personaje, triunghiuri amoroase

Nu există niciun personaj în niciunul dintre cele două volume care să evolueze în vreun fel. Toate sunt unidimensionale, insipide sau de-a dreptul enervante. Unele sunt acolo doar pentru a servi un scop, cum e Max, în volumul doi, care e prietena aia care vine cu replici „amuzante” și continuă să îi amintească lui Avery de abdomenul lui Jamie.

Cât despre triunghiul amoros Avery-Jamie-Gray, nu înțeleg de ce a fost nevoie de așa ceva. Predomină atât de mult povestea de dragoste în volumul doi, încât ai impresia că, fără ea, nu prea există acțiune. Iar în primul volum e atât de puțin credibilă… Te trezești moștenitoare, există tentative de asasinat, toți te avertizează, dar tu te îndrăgostești, totuși, de doi dintre cei patru frați… pe care e destul de greu să îi diferențiezi.

Parcă autoarea a încercat să introducă niște personaje „morally gray”, fără să îi iasă prea bine, din păcate. Xander e acolo, cu roboții lui și complexul de a fi cel mai mic și mereu ignorat, Jamie e cel obsedat de jocurile bunicului său, mereu „flămând”, cum îl numește chiar mama lui, Gray e adolescentul de 19 ani care vrea să pară adult, ridicând un zid de gheață, iar Nash suferă de complexul salvatorului, noul său proiect părând a fi Libby.

Cât despre Zara și Skye, nu sunt cu mult mai multe de povestit. Prima apare mult prea puțin, iar cea de-a doua nici nu merită amintită, la cât de bine a fost scrisă. Citind despre autoare că e profesoară de psihologie și scriere și deține o diplomă de studii aprofundate în psihologie, psihiatrie și științe cognitive, mă așteptam ca toate aceste personaje să fie conturate puțin mai bine. Să aibă un ceva care să le facă speciale, tridimensionale, profunde.

Din păcate, nu e cazul. Singurul personaj cât de cât interesant mi s-a părut a fi Buni, și chiar mi-aș fi dorit să fie dezvoltată mai mult. Zara mai are câteva scene în volumul doi, în care îți lasă impresia că ar fi mai mult decât părea la început, dar se termină repede. Despre Avery, nimic de bine, din păcate. Din dorința (probabil) de a crea un personaj feminin (măcar unul) inteligent și cerebral, a transformat-o într-o adolescentă insipidă, egoistă, care face mereu și mereu aceleași greșeli și nu are niciun substrat. Nu e deloc credibilă, iar în al doilea volum nu am putut deloc să empatizez cu ea sau, măcar, să vreau să îi găsesc vreo scuză. Parcă toată viața ei se rezumă la a alege între Gray și Jamie și a rezolva jocul lui Tobias. Nimic altceva nu contează.

Jocuri, puzzleuri, enigme

Am ajuns și la partea asta, cea mai importantă și pe care se bazează întreaga intrigă a cărții. În primul volum partea asta mi s-a părut destul de interesantă și inedită, poate chiar originală (nu îmi amintesc să mai fi citit ceva asemănător). Cu toate că unele chestii devin previzibile de la un punct, tot m-am distrat destul de bine citind despre sertare și pasaje secrete, cerneală invizibilă, mecanisme ciudate. După cum afirmă băieții în numeroase rânduri, „în Hawthorne House, orice înseamnă ceva” și nimic nu e ceea ce pare a fi. Din păcate, în volumul doi toate astea devin atât de incredibile, forțate și de previzibile, încât își pierd tot farmecul. Până la final, îmi pierdusem tot interesul și nu voiam decât să se termine odată.

Stil de scriere și final

Un lucru care în primul volum a fost cât de cât acceptabil, iar în volumul al doilea a devenit de-a dreptul enervant, îl reprezintă repetițiile. Dacă nu ar fi existat, cred că din mai bine de 800 de pagini ar fi rămas în jur de 600. Poate exagerez, însă în Moștenirea Hawthorne parcă nu se mai terminau repetițiile.

În fiecare capitol sunt amintite replici, avertismente, fragmente atât din primul volum, cât și din capitole citite cu doar câteva pagini în urmă. Cărțile sunt scrise din punctul de vedere al lui Avery, iar autoarea parcă încearcă să recapituleze sau să accentueze anumite lucruri, reluându-le în mintea ei, lucru care devine enervant de la un punct. Poate ar fi fost mai interesantă o abordare à la George R. R. Martin, care a scris capitolele din A Song of Ice and Fire din perspectiva diferitelor personaje. Autoarea ar fi putut să dezvolte mult mai bine personajele și am fi putut afla motivația și modul de a gândi/simți al fiecăruia. 

Cât despre finalurile celor două volume, primul se termină destul de OK, lăsând un cliffhanger care să determine cititorii să vrea să afle ce se întâmplă în continuare. În al doilea, însă, o dă în bară atât de rău, încât îmi venea să las cartea (să nu zic să o arunc pe geam). Acțiunea din ultimele 100 de pagini nu e deloc credibilă, devenind chiar haotică și dubioasă, iar personajele se comportă ca niște roboți fără emoții care, după un eveniment traumatizant, se întorc la viața lor de zi cu zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Concluzii 

Nu pot să zic că a fost o carte slabă (dacă nu iau în considerare volumul al doilea). Premisa e interesantă, se citește repede și e antrenantă, iar primul volum e destul de bine dezvoltat. Al doilea, în schimb, nu s-a ridicat la același nivel. Aș citi și al treilea volum, din curiozitate și cu speranța că va fi puțin mai bun. Execuția, în schimb, a lăsat mult de dorit. Nu regret că am citit-o, dar nici nu pot spune că am rămas cu ceva sau am învățat o lecție importantă. Cu toate astea, gusturile nu se discută, așa că nu mă credeți pe cuvânt, citiți-o și hotărâți singuri dacă a meritat sau nu.

O recenzie scrisă de Sorina Sfreja (departamentul #carticeala)

Editare: Iulia Dromereschi

Layout: Diana Hîncu (coordonatoare #carticeala)