Poză cu Heartless
FOTO Teodora Ciubotaru

CĂRTICEALĂ | „Heartless” – o carte controversată precum Țara Minunilor

Mă numesc Teodora și sunt o adolescentă cu capul în nori, care citește orice îi pică în mână. De mică am fost fascinată de Alice în Ţara Minunilor, o poveste atipică, plină de obiecte vrăjite și de animale vorbitoare. Când am aflat că editura Storia Books va publica o repovestire a cărții, sub titlul Heartless, am știut că trebuie să o am în mâini. Cele 535 de pagini mi-au rezervat, însă, multe surprize.

 

Întotdeauna vin și plec undeva, iubire. Până la urmă, doar așa voi fi cu un pas înaintea Timpului.

Marissa Meyer ne prezintă povestea Reginei de Cupă, în care o tânără îndrăgostită pentru prima oară a ajuns să fie o întruchipare a furiei și violenței.

FOTO goodreads.com

Catherine Pinkerton are o singură dorință: să deschidă cea mai minunată patiserie din Regatul Cupelor. Dar, potrivit mamei sale, un astfel de vis este de neconceput pentru tânăra care ar putea fi următoarea regină.

Lucrurile se complică atunci când Catherine îl întâlnește pe Jest, chipeșul și misteriosul joker de la curte, care îi face inima să bată mai tare cu o singură privire. Cu riscul de a-l ofensa pe Regele de Cupă și de a-și mânia părinții, Cath este hotărâtă să-și schimbe destinul și să-și asculte inima.

Însă, într-un tărâm care abundă în magie, nebunie și monștri, soarta are alte planuri.


Cum cred eu că a distrus Cath cartea

Înainte să mă plâng de toate lucrurile ce nu au fost pe gustul meu, vreau să spun că nu a fost deloc o carte rea. Primele 100 de pagini au fost preferatele mele, pentru că aveau atmosfera potrivită, iar personajele secundare erau interesante şi bizare. Însă, cu cât am avansat în narațiune, cu atât mi-a fost mai greu să ignor cât de greu merge. Tot așteptam să găsesc scene dinamice sau informații neașteptate, care schimbă situația complet. Și am așteptat. Și am tot așteptat. Când au apărut, într-un final, secvențele acestea, singurul lucru pe care îl voiam era să termin cartea odată. Aveam senzația că plictiseala se ghemuise în pieptul meu, fără să mă lase să simt toate scenele palpitante sau momentele triste. Cred că, dacă povestea ar fi fost cu vreo 200 de pagini mai scurtă, mi-ar fi plăcut mai mult.

De parcă nu ar fi fost de ajuns, nu am dat nici de răsturnări de situație neașteptate, așa cum mă gândeam că voi găsi. Dacă tot am fost nevoită să parcurg atâtea capitole în care acțiunea stă pe loc, măcar atât meritam și eu.

Este periculos să nu crezi în ceva doar pentru că te înspăimântă.

Aș fi putut trece peste asta dacă personajul principal nu ar fi fost așa de enervant. Mi-a plăcut de Catherine la început, de la pasiunea ei pentru prăjituri la obiectele ce apăreau în dormitorul ei odată ce le visa noaptea. Nu știu ce s-a întâmplat după. Era prea nehotărâtă, fiecare decizie de a ei fiind luată după cum bătea vântul. În plus, problema principală ar fi fost atât de ușor de rezolvat dacă protagonista nu ar fi fost atât de răsfățată și imposibilă. Mi-a plăcut totuși modul în care s-a schimbat la final, chiar dacă și lucrul ăsta mi s-a părut brusc. Autoarea ar fi putut face evoluția ei mai lentă, ca să pot relaționa mai bine cu ea.

FOTO Teodora Ciubotaru

Avem și o poveste de dragoste, pentru că nu prea există cărți fără ele. De cele mai multe ori, este partea care mă face cea mai fericită. Așa a fost și aici, până când am realizat cât de insta love este. Mi-ar fi plăcut ca legătura dintre Catherine și Jest să se formeze mai lent, mai natural. Aveam senzația că nu se cunoșteau foarte bine, și că sentimentele lor nu erau destul de puternice încât să ducă la tot ce s-a întâmplat spre final. Știu doar că scenele dramatice cu ei doi, unde își mărturiseau dragostea profundă, mă făceau să îmi dau ochii peste cap.

Dar speranța, a spus el, este, până la urmă, modul în care imposibilul poate deveni posibil.

Am înțeles că multă lume a plâns sau a fost întristată odată ce a citit ultimele 100 de pagini. Le-am citit și eu, la fel de nepăsătoare ca o pisică întinsă la soare. Înțeleg de ce ar fi triste, pentru că evenimentele sunt tragice. În schimb, singurul lucru la care mă gândeam era „Nu se mai termină cartea asta odată?”. Atunci mi-am dat seama cât de puțin m-am atașat de personajele principale, și cât de mult m-am bazat pe scenele în care apăreau Pălărierul sau omida fumătoare.

Ca să fac un rezumat, cartea a fost asemeni unei pietre frumoase și netede, în timp ce eu am fost râul care o ocolește complet. Nu cred că m-am putut afunda cum trebuie în poveste, ceea ce este păcat, pentru că mi-au plăcut celelalte cărți scrise de autoare şi știu că poate face lucruri minunate cu personajele ei. Dar acum o las pe Diana să vă zică niște lucruri bune, pentru a încheia recenzia cu un zâmbet ce l-ar face și pe Cheshire gelos.


Personajele secundare salvează din nou situația

Bună, bună, Diana pe fir. Doar mie mi se pare interesant că urmează să iau apărarea unei cărți pe care aș fi abandonat-o în ultimele cincizeci de pagini dacă nu trebuia să o citesc pentru club? Și nu, finalul nu m-a făcut să o privesc cu ochi mai buni. Și cu asta cred și sper că v-am captat atenția.

Teo v-a spus deja despre ce este vorba în carte, deci voi sări peste partea asta.

 

Nu-i nepoliticos a mustra un salut samavolnic, de urnire, o întrebare atât de absurdă la prima întâlnire. A fi totul bine implică o fază imposibilă și gânduri facile. Sperăm pentru în mare parte bine, chiar și în cele mai bune zile.

Relația mea cu Heartless este la fel de întortocheată și bizară precum Țara Minunilor. Sunt o mulțime de lucruri pe care le-am adorat, dar sunt și multe pe care le-am detestat. Cel mai probabil, sunt cât de cât la egalitate.

Începutul m-a prins, mă intrigau lumea și personajele, cochetam cu drama și micile ironii și, de ce să vă mint, aș fi ucis fără pic de ezitare pentru una dintre prăjiturile lui Cath. Dacă nu altceva, măcar stilul de scriere a fost bun, iar referințele și conexiunile au fost ingredientul secret. Bine, mint, ingredientul secret a fost Jest. Dar să nu mai spuneți nimănui, bine? (Am o slăbiciune pentru bufoni, din câte se pare)

Poză cu Heartless
FOTO Teodora Ciubotaru

Atmosfera era superfaină și, chiar dacă nu se întâmpla mare lucru, eram destul de prinsă în poveste. Nu am citit încă originalul (spre rușinea mea), deci nu știu exact cât din lume a fost preluat pur și simplu din versiunea lui Lewis Carroll și cât a fost prelucrat de autoare. Dar am adorat lumea construită, cum se întrepătrundeau firele și se pregăteau piesele pentru basmul original.

 

– Sunt joker, domniță, ceea ce este și mai bine.
– Cum este un joker mai bun decât un doctor?
– N-ai auzit niciodată că râsul este cel mai bun medicament?

Pe lângă lume, cel mai bun lucru din cartea asta au fost personajele secundare. Fiecare a avut un moment de glorie, a avut o sclipire care m-a făcut să spun că îl/o ador. Pălărierul a fost pe departe cireașa de pe tort (sau pălăria de pe cap, ca să fim în temă), cu cinismul și logica sa imbatabilă. Și corbul a fost sublim, cu versurile și replicile sale misterioase. Ei și Jest au făcut cartea mult mai suportabilă.


Alegeri, alegeri și iar alegeri…

Și cred că am ajuns la cea mai mare problemă pe care am avut-o cu cartea. Deși mă intriga și interesa ce se întâmpla în ea, la un moment dat pur și simplu am început să privesc totul cu indiferență. Nu a mai reușit să mă facă să simt altceva decât frustrare și pură agonie. Iar acum, nu pot decât să mă întreb, este asta o problemă oare, sau nu? La urma urmei, cartea este din perspectiva lui Cath, viitoarea Regină de Cupă. Este de așteptat ca, odată ce evoluează povestea, aceasta să ajungă din ce în ce mai insuportabilă, mai rigidă și frustrată. Deci, de ce nu ar fi normal ca, odată ce avansăm, să preluăm și noi din sentimentele ei? În plus, cine spune că trebuie neapărat să ne placă de protagonistă? În cazul de față Cath este un exemplu de așa nu, deci de ce ar fi nevoie să simpatizăm cu ea?

Nu mă înțelegeți greșit, nu o suport pe Cath și din cauza ei mi s-a luat tot cheful de citit și chiar voiam să abandonez cartea. Personalitatea ei este aproape inexistentă, modificându-se instant, fără vreun motiv, pe parcursul cărții, dar am dat de atât de multe cazuri de genul că acum nici nu mă mai deranjează așa de mult.

FOTO Diana Hîncu

Deși este pusă într-o situație dificilă, în care este nevoită să renunțe la visurile ei, Cath are mereu opțiunea de a alege. Da, fiecare alegere vine cu un preț, pe care ea nu își dorește să îl plătească. Și probabil că asta este ceea ce o condamnă la mila soartei, lăcomia. Încearcă să obțină tot ce dorește, îi este frică să renunțe la ceva, iar când e pe punctul de a o face se răzgândește. Pe tot parcursul cărții, Cath fuge în cerc, luptând pentru a-și trăi viitorul de vis, dar în final ajunge să piardă totul, din pur egoism și lipsă de determinare. Iar asta cred că este o lecție foarte importantă pentru noi toți, pentru că sunt mai mult ca sigură că fiecare dintre noi a ajuns, nu de puține ori, în punctul în care trebuie să aleagă și, implicit, să renunțe.

Finalul a fost foarte grăbit și mi s-a părut puțin cam forțat. Probabil i s-a luat și autoarei de scris, ceea ce nu m-ar surprinde. Totuși, deși nu pot să spun că modul în care au evoluat lucrurile nu au fost exact cum mi-am imaginat sau sperat, mi-a plăcut să văd cum toate personajele au primit ceea ce meritau și chiar m-a intrigat să văd cum și-a imaginat Marissa Meyer că au ajuns în rolurile originale, desemnate de Lewis.

– Cât de diferit ar fi putut fi totul, a spus ea, dacă v-ați fi gândit să-mi puneți întrebarea asta înainte.

Și, deși aș mai putea vorbi ore întregi despre Heartless, nu vreau să vă plictisesc prea mult. Nu cred că există o concluzie, pentru că nu poți avea așa ceva când vine vorba de Țara Minunilor. Dar, trebuie să spun că sunt trei mari probleme în cartea de față: Cath, acțiunea (lipsește un antagonist) și emoția. Totuși, nu mi se par chiar atât de rele. Nu, nu este o capodoperă literară, dar nici un eșec total. Poți găsi o groază de lucruri bune, dar și proaste. Însă, cel mai important lucru în privința oricărei cărți este să stârnească discuții, iar în cazul de față putem contura zeci de interpretări și purta niște discuții delicioase pentru multă vreme. Deci, e clar că și-a atins scopul.

 

 

Și că tot veni vorba de discuții picante, nu uitați că vinerea aceasta, la ora 20:00, avem tea party cum nu s-a mai văzut, la Storia Book Quest. Costumele sunt esențiale, iar haosul și divertismentul este garantat. Mai mult, puteți câștiga chiar și premii dacă apăreți la clubul de carte SBQ #18… costumați.


Un material scris de Diana Hîncu și Teodora Ciubotaru (departament #carticeala)

Editare: Iulia Dromereschi. Fotografii originale ale autoarelor

Cronica bipolară face parte dintr-o serie pe care Diana și Teodora speră să o continue, în care prezintă aspectele pro și contra citirii unei cărți pe care au parcurs-o amândouă. Dacă doriți să comentați și să le sugerați alte cărți pe care le pot aborda în paralel, așteptăm cu interes!

3
Diana Hîncu
Sarcasmul și ironia îmi sunt cele mai bune arme... deși uneori sunt însoțite de mult prea multe glume proaste și momente „stânjenante”.
Teodora Ciubotaru
Îmi place să desenez, însă pot spune ca sunt mai atașată de orice ține de cărți! Cuvintele au o mare valoare pentru mine și mereu am apreciat autorii pentru toată munca pe care o depun.