Cuvinte în albastru intens este una dintre primele cărți YA pe care le-am citit (posibil chiar prima) și știu că am adorat-o și că mi-a stârnit apetitul pentru subiectele depresive, ușor tragice. De ceva timp tot vreau să o recitesc, ca să văd cum mi s-ar părea acum cartea (pentru că am ajuns puțin cam exigentă cu tot ce ține de zona romance), însă, ca de fiecare dată, ca o pesimistă ce sunt, îmi era frică să nu mă trezesc că este un clișeu de carte, deci o tot amânam. Dar, soarta e de partea mea și s-a decis ca în luna februarie să avem un club de carte despre aceasta – motivația de care aveam nevoie. Amintirile despre ce se întâmplă în roman erau destul de vagi, deci a fost ca și cum l-aș fi citit pentru prima dată. La fel ca prima dată, l-am iubit din toată inima.
Moartea e cel mai mare pion din schemă.
Cred că schemele tale sunt puțin încurcate. Viața e marea schemă; moartea e doar cea măruntă, de la final.
Moartea nu e măruntă. Dacă asta crezi, înseamnă că nu ai întâlnit-o.
Rachel s-a mutat în urmă cu trei ani, chiar în ultima zi a lumii (long story), moment în care i-a scris celui mai bun prieten al ei, Henry, o scrisoare de dragoste și i-a lăsat-o în Biblioteca Scrisorilor (vorbim puțin mai târziu și despre aceasta). Din păcate însă, Henry nu i-a răspuns niciodată, deci cei doi au rupt legătura. Acum, după ce fratele ei, Cal (singurul nume pe care mi-l mai aminteam din cartea asta), a murit înecat, Rachel este nevoită să se întoarcă în orașul natal, deoarece nu suportă să trăiască într-un loc ce i-a furat fratele. Pe de altă parte, Henry tocmai a fost părăsit, din nou, de Amy, marea sa iubire.
Deși Rachel nu vrea să intre în contact cu Henry, atunci când locul de muncă găsit de mătușa ei nu mai este valabil, ea este nevoită să se angajeze la Cărțile Urlătoare, un anticariat deținut de familia băiatului. Și, pentru că suntem într-o carte YA, normal că nimeni nu trebuie să afle despre moartea lui Cal, pentru că asta o să te ajute să te simți mai bine. Dar, având în vedere că e vorba despre o adolescentă, nu pot să zic că aveam așteptări mai mari.
Revenind, Henry este în stare să facă orice ca să o recucerească pe Amy, Rachel încearcă să nu se mai gândească la Cal, și, cumva, cei doi ajung să se reîmprietenească pe parcurs și să se ajute unul pe altul, mai ales când anticariatul ajunge în pragul falimentului.
Dacă toți am renunța la lucrurile pe care le iubim atunci când dăm de greu, atunci ar fi o lume îngrozitoare.
Ce este Biblioteca Scrisorilor
Legat de Biblioteca Scrisorilor, ea este o secțiune din Cărțile Urlătoare, unde oamenii pot să scrie pe cărți, să sublinieze ce le-a plăcut, și chiar să comunice cu alții lăsându-le mici scrisori. Pot să spun că o iubesc (mi se pare o idee absolut fenomenală) dar o și urăsc puțin (pentru că îmi doresc atât de tare să existe una și în apropierea mea).
Dar nu doar anticariatul mi-a câștigat inima. După cum probabil era de așteptat, am adorat cam toate personajele. Da, erau ele mai prostuțe uneori și m-au scos din sărite destul de des, dar în același timp, sunt oameni, iar oamenii sunt departe de perfecțiune. Mi-a plăcut balanța dintre calități și defecte, pentru că le-a dat un dram de realism. George (sora mai mică a lui Henry) cred că mi-a plăcut cel mai mult, nu știu dacă a fost din cauza sarcasmului sau a personalității sale cinice (probabil că puțin din amândouă), dar am rezonat cel mai mult cu ea. Iar Cal, din puținele (în fine, tehnic vorbind au fost mai multe) menționări, mi s-a părut o persoană minunată și mi se frânge inima când mă gândesc că a murit (chiar dacă știu că nu există în realitate). Henry m-a cam scos din sărite, totuși, din destul de multe motive, dar spre final măcar începe să se trezească la realitate Același lucru i se aplică și lui Rachel.
Gândește-te în felul următor – universul e în continuă creștere și, pe măsură ce se mărește, se adaugă felii spațio-temporale. Pe măsură ce se tot adaugă felii, te deplasezi înainte. Cu toate astea, să călătorești în trecut e imposibil. Timpul și spațiul se mișcă într-o singură direcție – înainte.
Relațiile dintre personaje sunt atent construite
Știu că nu e frumos să râzi de problemele altora, însă pur și simplu mi se părea hilar când îl vedeam pe Henry că se comportă de parcă e sfârșitul lumii pentru că Amy (pe care o displac teribil) l-a părăsit, în timp ce Rachel și-a pierdut fratele. Iar asta mă face să mă întreb, cine suferă mai mult dintre ei doi? Poți măcar să le compari durerea? Și asta mi-a plăcut la carte, pentru că e relatată din două perspective. Vezi cum reacționează doi indivizi atunci când sunt în pragul depresiei, din motive total diferite, și mi se pare absolut genial.
Oricât de mult mi-ar fi plăcut firul narativ principal și relația dintre Henry și Rachel, scrisorile au fost preferatele mele. Nu doar cele dintre George și admiratorul ei secret (lucru de care am uitat să menționez, însă cu siguranță a fost un mister copios, care nu și-a pierdut farmecul chiar dacă știam deja cine era admiratorul) ci și scrisorile aleatorii, pentru că fiecare spunea o poveste, chiar dacă era scurtă sau despre un om necunoscut. M-au lăsat cu multe întrebări, al căror răspuns e lăsat pe seama imaginației mele. Pentru mine, aceste lucruri mici, de esență, fac diferența, iar, după cum am zis și anterior, Biblioteca Scrisorilor dă ceva aparte acestui roman.
Cărțile sunt importante. Cuvintele sunt importante. De fapt, cuvintele contează. Nu sunt fără rost, așa cum ai sugerat. Dacă ar fi fără rost, nu ar putea să dea naștere la revoluții și nu ar schimba istoria. Dacă ar fi niște simple cuvinte, oamenii nu s-ar mai îndrăgosti datorită lor, nu s-ar mai simți prost din cauza lor, nu ar mai suferi din cauza lor și nu s-ar mai vindeca din cauza lor.
Mi-a plăcut mult stilul autoarei (Cath Crowley ar fi putut să mă cucerească doar prin prima frază din Mulțumiri), chiar dacă uneori parcă simțeam nevoia să fie mai multă descriere (destul de șocant, având în vedere că mai mereu mă plâng că nu îmi plac descrierile), pentru că nu înțelegeam exact ce se întâmplă sau nu puteam să-mi conturez o imagine clară în minte. Acțiunea avansează destul de lin și nu am avut momente în care să mă fi plictisit. Mi se pare interesant că, deși știam cât de cât ce se întâmplă, nu am putut să las cartea din mână până nu am terminat-o. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să devorez (la propriu și la figurat) o carte pe nesimțite, iar asta a fost ceva mai mult decât binevenit, pentru că anul ăsta nu am avut prea mare noroc pe plan cărticesc.
Finalul, după cum era de așteptat, mi-a spulberat inima. Am încercat să mă pregătesc dinainte pentru el și mi-am promis că nu o să plâng, dar m-am supraestimat, pentru că toate sentimentele pe care am încercat să le îngrop adânc în mine au explodat. Ca să fiu sinceră, nu știu exact cum am reușit să scriu recenzia asta, pentru că ochii îmi lăcrimează în permanență și orice aș face nu se opresc.
Trecutul e cu mine: viitorul nu a fost încă trasat și poate fi schimbat. Putem să ni-l imaginăm, se deschide în fața noastră. Stratul inundat de lumina soarelui, adâncul și întunericul.
Cuvinte în albastru intens este o carte profundă și, în același timp, o lectură ușoară, care tratează lupta contra depresiei, hărțuirii și o groază de alte probleme cu care e posibil să te fi întâlnit deja sau poate o vei face pe viitor. În ciuda tonului ușor deprimant, te va face să zâmbești, poate chiar să râzi, și cel mai probabil să plângi. Te va ataca cu un amalgam de sentimente de a căror existență e posibil nici măcar să nu fi știut și te va ajuta să înveți din greșelile și experiențele altora, acestea fiind motivele pentru care o îndrăgesc atât de mult și v-o recomand, în speranța că va reuși să vă ajungă și vouă la inimă și, poate, chiar să vă ajute să treceți mai ușor prin viață.
A apărut la editura Storia Books, în traducerea Irinei Stoica.
Text recenzie: Diana Hîncu
(coordonatoare dpt. #cărticeală)
Editare: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi
