Am început „Cât aur ascund aceste coline” de C Pam Zhang așteptându-mă la multă durere, cruzime, dar și la frumusețe și speranță. Așteptările mele au fost înșelate doar în privința speranței. Mi-a plăcut foarte mult cartea. Au fost scene care m-au oripilat și bântuit, dar și cuvinte și imagini care, de atunci, mi-au revenit constant în minte, pentru că m-au impresionat.
„Cât aur ascund aceste coline” își schimbă decorurile periodic, ca într-o piesă de teatru, în funcție de unde și când se petrece acțiunea. În schimb, numele capitolelor rămân cam aceleași: Aur, Vânt, Noroi, Sânge, Apă, Sare, Carne. În fiecare, aceste elemente exprimă altceva: o căutare, o poftă, un neajuns, un preaplin.
Undeva în California, 1862 – o familie ca un câine cu două picioare
Acțiunea din prima parte a cărții se petrece în California, în perioada „febrei aurului”, în 1862. Povestea este spusă de Lucy, o fetiță de 12 ani, născută în America din părinți asiatici. În această parte a cărții și în următoarea mi s-a tot părut că aud Led Zeppelin – Going to California și că personajele se vor intersecta cu căruța personajelor din „Fructele mâniei”.
La debutul cărții, tatăl lui Lucy tocmai a murit, și Lucy, rămasă singură cu sora ei mai mică, Sam, trebuie să găsească o modalitate de a-l îngropa astfel încât acesta să nu se întoarcă să le bântuie. Ritualul implică și două monezi de argint ce trebuie puse pe ochii mortului. Nu ar strica nici prezența unui tigru, dar este lesne de bănuit că fetele nu au nici argint, nici tigri.
Cele două copile pornesc într-o călătorie pentru a căuta locul ideal pentru a-și îngropa tatăl, dar și pentru că trebuie să părăsească ținutul în care, pentru cele două monezi de argint, Sam încercase să împuște un funcționar al unei bănci. Încă din primele pagini reiese că tatăl a fost extrem de violent și că Lucy se temea de el. Lucy este un copil maturizat înainte de vreme, care a muncit, a luat decizii, a suferit, și raționează ca un adult. Ea își dorește un loc pe care să îl poată numi acasă, deși nu știe ce face o casă să fie acasă.
Undeva în California, aproximativ 1859 – o familie de căutători, nu de rătăcitori
Prin amintirile lui Lucy ne întoarcem în trecut, și decorul se mai schimbă puțin. Pe atunci, mama lui Lucy (Ma) trăia, tatăl (Ba) nu era încă un alcoolic violent, iar Sam, surioara, nu mergea să muncească la mina de cărbuni deghizată în băiat, pentru că fetele erau plătite cu mult mai puțin pentru aceeași muncă.
Vremuri oarecum fericite, cel puțin prin comparație cu cele din trecutul recent, pe care Lucy le rememorează, nostalgică. Lucy mergea la școală și era pasionată de istorie, iar ea și Ma aveau mici secrete, care le apropiau. Trăiau în sărăcie și erau mereu pe drumuri, deseori în real pericol, dar se aveau unii pe ceilalți și erau vremuri în care, cum avea să spună Lucy spre sfârșitul cărții, erau căutători, nu erau rătăciți.
Citește și TIFF .21 | Mother Lode: Când aurul nu strălucește
Acesta este punctul din carte în care i-am înțeles pe toți, fără să îi apreciez, neapărat. Am înțeles cum s-a putut ca Ba să devină bețivul violent care a devenit: era un om așa-și-aşa (era dinainte un împătimit al jocurilor de noroc, a fost exagerat de mândru și ambițios, dar era un soț bun și un tată decent), care își pierde mințile de durere și se refugiază în băutură. De acolo, viciul îl acaparează complet și ajunge o brută.
Am înțeles de ce fetele au fost nevoite să învețe să se descurce fiecare cum a putut, cum Sam a ajuns să considere că este mai câștigată dacă trece drept băiat. M-a emoționat momentul în care am realizat că Ma fusese modelul lui Sam, nu Ba, că ea își strângea părul sub șapcă și se ducea în mină să muncească, dându-se drept bărbat, pentru că o femeie câștiga considerabil mai puțin. Am înțeles singurătatea lui Lucy, și mi se pare că este ilustrată perfect de două momente distincte.
Primul moment este cel în care profesorul Leigh, în compania mai multor doamne din înalta societate, îi testează „valoarea morală” lui Lucy cu următoarea problemă:
(…) pleci la drum odată cu alți oameni necunoscuți, fiecare cu altă căruță, și vă îndreptați în aceeași direcție. Apa ți se varsă și nu mai ai ce bea. Nu știi la ce distanță este următorul loc în care poți găsi apă. Ce faci?
Lucy răspunde că taie un taur și îi bea sângele. Profesorul se cocârjează de rușine în fața răspunsului ei, iar doamnele din înalta societate sunt pe cale să leșine. I se spune că răspunsul este greșit, că ar trebui să ceară ajutorul celor din cealaltă căruță. Lucy rămâne singură și jenată, cu soluțiile ei care o ajută să rămână în viață în situațiile disperate pe care cei din jur nu le-au trăit niciodată. Singură cu amintirile ei, în care așa ceva chiar s-a întâmplat si nimeni nu s-a oferit să îi ajute. Cu amintirile și cu viitorul ei, în care niște oamenii o găsesc plină de sânge și fără cunoștință la poalele unui deal, și nu fac altceva decât să îi fure o bucată de aur din mâna încleștată.
Dacă vrei să citești mai multe articole voxtastice, ne poți susține astfel:
Al doilea este momentul în care Ma, disperată, săracă, deznădăjduită, îi vorbește lui Lucy despre copilăria ei, despre cât de frumos era în țara ei natală și despre cât de urâtă este țara unde locuiesc acum. Lucy suferă, simțind că mama ei critică și este scârbită de ceea ce pentru ea continuă să fie „acasă”, locurile în care s-a născut, în care a copilărit, singurele locuri pe care le știe.
Nu-i place că Ma, vorbind despre acoperișul cu țigle de pe casa copilăriei ei, judecă acoperișurile lui Lucy. (…) Uneori, praful pe care Ma îl urăște atât de mult învelește dealurile într-un auriu blând.
Undeva în California, 1848 – viața înainte de aur
Apoi, perspectiva se schimbă iar. Ba ia cuvântul și povestește despre copilăria lui pe aceleași meleaguri, care înainte de goana după aur erau verzi, populate de bizoni, și viața era mult mai liniștită. Înainte și de copilăria lui, fusese încă și mai idilic, și mai verde. Se spune că, înainte, colinele erau populate de tigri, în râuri înotau pești imenși, pe malul lacurilor erau alge cât copacii, dar apoi au venit europenii, care au tulburat liniștea naturii și a băștinașilor.
Apoi, povestește despre cum a început el însuși căutările și despre cum a cunoscut-o pe Ma. Mărturia lui a fost pentru mine o dezamăgire și mi-a schimbat radical perspectiva asupra lucrurilor. Am încercat să înțeleg de ce a ales autoarea să îi prezinte pe Ma și pe Ba în acest mod nou, care anula tot ce clădise cititorul în mintea lui până atunci, pe baza cuvintelor lui Lucy și cu interpretarea situațiilor prezentate.
Care este ideea cu care trebuia să rămânem din acest capitol, care pe mine m-a lăsat fără nicio ancoră de care să mă agăț, care să mă ajute să înțeleg personajele, să le accept și să simt empatie? Poate că nu cu o idee trebuia să rămânem, ci cu un sentiment. Cu sentimentul de neputință pe care îl ai în viața reală, când realizezi că tot ce ai crezut anterior a fost o iluzie și că te-ai grăbit, arogant, crezând că poți înțelege psihologia cuiva. Sentimentele pe care trebuie să le fi avut Lucy și Sam! Fără nicio ancoră, fără putința de a înțelege, blocate în acea încrengătură nu de rău și bine, ci de rău și rău.
În partea în care Ba își povestește viața se dovedește că nu era un om copleșit de vremuri, ci că a fost rău și crud de la început. Că Ma, care părea că face și ea ce poate ca să își țină familia laolaltă, este o femeie manipulatoare, care își calculează fiecare gest și care judecă oamenii după puterea pe care o dețin. Privind înapoi spre replicile ei, precum Frumusețea este o armă și Nu e o rușine să o folosești, înțelegem că acesta era modul ei de operare. Nu planul B, la care ajungi din disperare și făcând un compromis, ci chiar planul inițial.
Citește și „Femei în știință. 50 de femei temerare care au schimbat lumea” și care îți vor schimba perspectiva asupra lor
Ba este, în relația cu muncitorii asiatici veniți să lucreze la căile ferate, un adevărat tiran: face legea cum consideră, îi lovește pe oameni, le interzice să vorbească în limba lor, privește cu indiferență cum gărzile târăsc femei pe care le violează. Nu îi lasă să vorbească liber sau să iasă decât o singură oră, la apus și la răsărit. Ma intră și ea în jocul acesta de putere: încă din prima săptămână, se erijează în gardian public și aduce de păr o fată care furase mâncare, și hotărăște împreună cu Ba ce pedeapsă să i se dea.
Povestea celor 200, pe care am așteptat-o cu spaimă și curiozitate, mi s-a părut trasă de păr și bombastică, dar nu am făcut caz de asta. Am mers mai departe cu lectura, luând din ea ce era de luat: relația lui Ma și Ba începuse cu o minciună, continuase cu multe altele, se clădise pe neînțelegeri, pe greșeli, pe aroganță și cruzime. Ceea ce părea la început un cuplu în care cei doi vorbesc, se ascultă, se sfătuiesc, se dovedește până la urmă a fi un cuplu toxic, care a rezistat pentru că ambii doreau să își ascundă trecutul, dar și pentru că erau singurii din rasa lor din ținut, ca doi oameni care au rămas singuri pe planetă după ce i-au omorât pe toți ceilalți. Stabilitatea și unitatea familiei fuseseră și ele iluzorii, fetele fiind sfâșiate între mândria lui Ba că sunt diferiți, că nimeni din acel ținut nu mai este ca ei, și tristețea lui Ma cu privire la același lucru.
Sweetwater: haine noi, dar aceeași singurătate
Și iar se schimbă decorul. Trec cinci ani de la moartea lui Ba și de la fuga surorilor din ținutul în care trăiseră. Lucy și Sam au pornit pe drumuri separate, pentru că își doreau lucruri diferite. Lucy a ajuns într-un loc cu străzi, cu ordine, cu rochii curate, dar tot nu a aflat ce face o casă să fie acasă. Viața ei poate părea plăcută, cel puțin prin comparație cu lipsurile și suferințele din trecut, dar Lucy nu simte că a ajuns unde dorea să ajungă. Este, fără voie, parte dintr-o țesătură de intrigi, tot fără voie este prietena fiicei unui căutător de aur, un om care deține mine și pământuri, care asuprește oameni precum familia ei. Lucy a fabricat o poveste despre sine în care nu poate înghesui lucruri care încă o preocupă și urmăresc: tigri, aur, familie.
Partea aceasta din carte este foarte diferită de celelalte, ca decor și personaje. Pare o punere în scenă lipsită de suflet și așa o percepe, probabil, și Lucy. Ordonată, curată, sigură, dar absolut lipsită de viață și de onestitate. Când Sam reapare, Lucy realizează că mai importantă decât ordinea și siguranța, care nu îi aduceau fericirea, este familia. Cele două surori decid să plece peste ocean, într-o lume în care nimeni nu le va mai privi ciudat pentru că au ochii diferiți și pielea de altă culoare.
Trecând prin fosta casă spre acasă
Urmează drumul înapoi, drumul făcut cu cinci ani în urmă în sens invers, tot împreună, aceleași, și totuși alte persoane. Fetele împărtășesc secrete, unele imposibil de dureroase (cum ar fi violul prin care trecuse Sam, sau faptul că Ma nu murise, ci le părăsise); altele ușoare, de fete, care le apropie. Lucy își tunde părul, ca renunțare supremă la frumusețe ca armă. Mi-a plăcut partea aceasta și mi-am dorit ca aici să se termine cartea. Simetric, fericit, cu final deschis mai multor posibilități. Bogăția aceea de posibilități despre care vorbea Ma.
Ultimul pas înainte de „dincolo de ocean”
Dar cartea nu se încheie și decorul se schimbă din nou, când fetele ajung într-un oraș, poate San Francisco, nu se menționează, pregătite cu destul aur ca să își cumpere două bilete pentru a ajunge peste ocean. Și chiar le cumpără, sunt umede, scrise cu litere aurite, parcă le simți și tu între degete. Dar apoi trecutul le ajunge din urmă. Sam furase aurul pentru bilete (mai mult aur decât folosise la cumpărarea lor), iar Lucy își vinde trupul, sau sufletul, sau pe amândouă, pentru a-i salva viața.
Bordelul – cimitirul speranțelor lui Lucy pentru o lume mai bună
Următorul decor este și ultimul: casa de toleranță în care ajunge Lucy. Aici este, într-un fel, cimitirul unde Lucy îngroapă, până la ultima, toate speranțele ei pentru o viață mai bună. Acolo își pierde speranța că oamenii ei sunt mai buni decât ceilalți oameni, că pe alt continent viața poate fi altfel. Își pierde speranța chiar și în cărți, „(…) consemnate de bărbați ca aceia pe care îi cunoaște”, despre „locuri noi, limbi noi” dar cu aceleași povești vechi, despre pământuri care au fost sălbatice, neatinse de oameni, dar acum nu mai sunt așa. Cărți de istorie scrise de învingători, care nu spun povestea reală a celor care au trăit-o. Înțelegi că o să te scot din istorie, îi spusese profesorul Leigh, dezamăgit că Lucy pleacă înainte să termine el ce avea de scris. Nu o scoate complet, dar Lucy nu se regăsește în ceea ce scrie despre ea, ceva grosolan și de nerecunoscut.
„Cât aur ascund aceste coline” m-a impresionat profund și, după ce am dat și ultima pagină, au rămas să mă bântuie mai multe întrebări.
În unele recenzii de pe Goodreads, cititorii se întrebau de ce nu a împiedicat-o menstruația pe Sam să se prefacă a fi bărbat, cum a ajuns Ma în orașul de unde a luat vaporul pentru călătoria peste ocean, cum se putea naște Ba din doi părinți morți. Pe mine însă nu răspunsurile la aceste întrebări mă preocupă. Am simțit că adevăratele întrebări care merită puse sunt altele.
Noi, oamenii de azi, suntem prin ceva mai buni decât oamenii de ieri? Ce impact avem asupra planetei și ce valori lăsăm moștenire generațiilor care vin după noi? Am încheiat goana după aur? Și, mai ales, cât din ce ascund sufletele noastre este frumusețe?
O recenzie scrisă de Mihaela Stoica
Editare de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu