Prima oară am fost la BIEFF în 2024. A fost unul dintre multiplele festivaluri de film la care am participat ca voluntară, evident, pentru a putea viziona și o parte dintre filme gratuit. Anul acesta nu a mai fost nevoie. Fac parte din AIVI și pot merge gratis la proiecții în schimbul acestor cronici. (Sincer, mi se pare un schimb cinstit).
Prima dată, știu că m-am plictisit la destul de multe filme și că mereu încercam să găsesc o temă, o informație, un mesaj pe care filmele voiau să le transmită. Dar încă nu aveam cheia de înțelegere necesară. În acel moment, nu învățasem ceva foarte important, și anume: unele lucruri nu se află doar mental, ci și senzorial. Filmele experimentale nu pot ajunge la tine pe de-a-ntregul dacă nu le dai voie să te afecteze în ambele moduri. Anxietatea mea de-atunci îmi bloca simțurile.
Ce am făcut la BIEFF 2025
La BIEFF, ediția 2025, am fost mult mai relaxată: nu m-am mai simțit obligată să extrag un număr de informații noi la fiecare vizionare. M-am uitat cu o curiozitate copilărească și cu atenția cea mai completă pe care le-o puteam oferi în acel moment. (Aș vrea să știe toată lumea că e OK să ți-o ia mintea pe arătură uneori, mai ales la filmele experimentale. E similar cu un exercițiu de meditație. Nu trebuie să te cerți, cu doar să lași gândurile să treacă pe unde au nevoie să treacă).
Am vizionat două calupuri din selecția de scurtmetraje internaționale, anume primul și al doilea calup: Common Ground, care dă numele ediției festivalului de anul acesta, și Memory Palaces. În timp ce Common Ground s-a concentrat mai mult asupra pământului, naturii și a tradițiilor locale, Memory Palaces a avut în centru ideologia și împletirea istoriei comune, atât a celei deja trăite, cât și a celei care se construiește la momentul actual. Una dintre subteme a fost împletirea dintre ultra-tehnologizarea capitalistă de tip surveillance cu cea personală, trăită și documentată de localnici.
Despre Common Ground
Common Ground a conținut o selecție de filme mai imersive, prin dinamism, culoare, sunet, prezentarea unor povești personale, care îți cuprind simțurile și emoțiile pe de-a-ntregul. Filmele din calupul Memory Palaces au avut un aspect mai informativ, uneori pline de text (ca în cazul „J-N-N” și „Who was here?”) și cu imagini din arhive publice, dar și personale.
În calupul Common Ground, una dintre temele prezente a fost a colonialismului. Filmul „The Flowers Stand Silently, Witnessing” (r. Theo Panagopoulos) este alcătuit din imagini cu flori din Palestina, deși acestea au fost filmate de settlers israelieni. Palestinienii sunt prezenți într-o proporție mult mai mică decât israelienii în imagini. Filmul își propune, astfel, să revendice atât natura, cât și imaginile, filmate în anii `30-`40, care au fost furate poporului palestinian.
📌 Citește și: ANIMEST. 20: „Sanatorium Under the Sign of the Hourglass” | O călătorie macabră prin timp
Nicio secundă în care am vizionat acest film nu m-am gândit „Vai, ce frumos e Israelul”, ci „Păcat de frumusețea naturală a Palestinei, distrusă acum”, și „Cine sunt oamenii de pe ecran? Unde sunt palestinienii?”. De asemenea, calupul mai prezintă și lupte concrete, precum în „L’Mina” (r. Randa Maroufi), unde, într-un oraș din Maroc, are loc continuarea activității miniere de extracție a cărbunelui chiar dacă aceasta a fost ilegalizată. În „Common Pear” (r. Gregor Božič), o femeie vârstnică relatează cum a salvat un păr de la tăiere, când un drum avea să fie construit și l-ar fi intersectat. Ea pur și simplu a modificat poziția aracilor care indicau pe unde va trece drumul, iar nimeni nu a observat această modificare.
Acest calup mi-a dat speranță și mi-a demonstrat că luptele sunt posibile, iar fiecare dintre noi are puterea de a schimba ceva, atât în mod individual, dar și prin organizare colectivă.
Despre Memory Palaces și filme favorite
În schimb, calupul Memory Palaces prezintă, mai degrabă, efectele ideologiei hegemonice și a represiunii asupra unor populații. De exemplu, „Al Basateen” (r. Antoine Chapon) arată pedepsirea revoltei dintr-un oraș prin planul de a-l transforma într-un centru ultra-urbanizat și tehnologizat. Astfel, se dorește supravegherea cetățenilor și distrugerea tradițiilor acestora, și deci a identității lor.
Din ambele calupuri, am două filme preferate. Din Common Ground, acesta este „Memory Is an Animal, It Barks with Many Mouths” (r. Eva Giolo). Nu pot să mint, predilecția mea față de acest film se datorează și intersului meu pentru limbile străine. În film, se discută despre limba ladino și cultura din jurul acestei limbi pe cale de dispariție.
Printre cadrele cu peisaje din natură și cu copiii din comunitatea respectivă, există momente care la început par absurde. O gură este prezentată într-un cadru rotund, aprins colorat, care rostește sunete fără înțeles. Mai târziu, aflăm că aceste sunete sunt specifice limbii ladino. Nu se mai întâlnesc și la alte limbi romanice. Primim o lecție de fonetică destul de concludentă. Filmul transmite informații noi, dar le și dinamizează, are un efect umoristic, dar și aduce o problemă reală în discuție: dispariția unei limbi și a unei culturi, posibil în urma proiectului naționalist al fasciștilor de a constitui un stat ce vorbește aceeași limbă și are aceleași tradiții (proiect numit „italianizarea”).
Koki, Ciao
Filmul meu preferat din Memory Palaces este, categoric, „Koki, Ciao” (r. Quenton Miller). Personajul principal, naratorul și co-scenaristul acestui scurtmetraj este Koki, papagalul lui Tito, fostul dictator al Iugoslaviei, în prezent rezidentul unei grădini zoologice. Regizorii înregistrează papagalul, care rostește multe sintagme care pot fi asociate cu perioada socialistă a Iugoslaviei: nume de lideri, printre care Ceaușescu și Ho Chi Minh, Tito, cadou, tovarăș, Tito, Tito, cadou, iar Tito…
Prin îmbinarea cuvintelor spuse de Koki cu imagini cu Tito și evenimente la care acesta a luat parte, regizorii reconstruiesc istoria într-un mod amuzant și satiric. Vocea și cuvintele lui lui Koki devin, în anumite momente, ale liderilor și militarilor din poze. Totuși, acest amuzament se îmbină cu duioșia și chiar tristețea pe care le căpătăm față de papagal. Această ființă simpatică, care a avut cândva o viață destul de plăcută și lejeră cu fostul lider de stat (vedem imagini cum călătorea cu el pe o barcă și, deși nu pare a fi fost prins cu nimic, rămânea pe brațul stăpânului său și se lăsa alintat de el), este captivă acum într-un spațiu mic dintr-o grădină zoologică. Acolo este mereu presat de turiști să interacționeze cu ei, și, de stres, chiar încearcă să rupă grilajul cu ciocul.
De la o viață de lux, papagalul a ajuns să trăiască o viață anostă, în captivitate. Toate aceste sentimente se îmbină cu încă o turnură de evenimente de la sfârșit: aflăm că papagalul care ne-a împărtășit atâtea lucruri despre fostul regim socialist nu ar fi de fapt adevăratul Koki, deoarece el ar fi trebuit să aibă lipsă o gheară. Totuși, efectele emoționale pe care le-a avut filmul asupra spectatorilor nu se schimbă. Tot ne e milă de papagal, și cumva, Tito probabl că ni se pare mai uman decât înainte.
Concluzii
În final, consider că aceste două calupuri s-au îmbinat foarte bine. În timp ce primul ne agită la nivel senzorial și ne oferă îndemnuri și motivații clare, al doilea ne oferă contexte istorice mai largi și cum le putem utiliza pentru a ne cunoaște mai bine și a crea un viitor mai bun. Cercetează critic ce lucruri nu s-au întâmplat întocmai cum ar fi trebuit.
Astfel, pentru a putea să ne revendicăm planeta, natura, tradițiile și drepturile, trebuie să ne folosim atât de agitație, cât și analiza istoriei colective și personale în mod dialectic.
Cronică de Alexa Butoi (#cinematics)
Editare și corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Anda Duțescu