Pentru mine, filmele portugheze sunt genul de filme pe care le consum în cantități mici și la distanțe de timp considerabile. Sunt o mare fană a acestora, în special pentru că bifează toate lucrurile pe care eu le caut într-un film. Au cadre lungi și meditative. Sunt excepționale din punct de vedere compozițional. Tind să meargă pe narațiuni nonliniare. De cele mai multe ori au în centru personaje din clasa muncitoare sau chiar clasa de jos, așadar o viziune lipsită de idealizare asupra vieții.
Singurul film portughez din competiția internațională a Bucharest International Experimental Film Festival este Fire of Wind, debutul în lungmetraj al cineastei Marta Mateus, care a fost prezentă în sală pentru o sesiune de Q&A la finalul proiecției. Filmul său a avut premiera în acest an la Festivalul de Film de la Locarno. A atras păreri destul de împărțite, unele persoane apreciind estetica poetică și chiar politică, legată strâns de istoria Portugaliei. Altele au considerat că modul în care au fost abordate aceste teme pare superficial, arogant și ignorant.
Lumina
Narațiunea din Fire of Wind nu este construită convențional, cum era de așteptat. Avem în centru niște muncitori într-o vie pe care, în primele minute din film, îi vedem culegând struguri. Au scurte interacțiuni prezentate prin cadre largi (cu doar câteva excepții, când accentul cade pe expresia facială a unei protagoniste, intervenind aici un cadru mult mai strâns). Am vrut să mă las cât mai surprinsă de film, motiv pentru care nu am vrut să citesc foarte mult despre el înainte să merg să îl văd.
Totuși, un lucru pe care l-am aflat înainte de vizionare (și care m-a făcut să vreau să văd filmul și mai tare) este că soarele joacă un rol important în film. A fost filmat exclusiv în lumină naturală. Într-adevăr, modul în care regizoarea jonglează cu acest concept de întuneric-lumină reprezintă unul dintre punctele centrale ale filmului. În prima parte, chiar și umbrele care pică în cadru se remarcă într-un mod foarte interesant.
Toată estetica din compoziția cadrelor este foarte echilibrată, dar în același timp pare efortless. Are o anumită naturalețe care reiese și din peisajul pe care îl propune: o vie îmbibată de soare. Marta Mateus are în spate studii în fotografie (pe lângă filosofie, desen, muzică și teatru) iar asta se vede prin această compoziție în cadru pe care o aminteam mai devreme.
Întunericul (și iar lumina)
Conflictul filmului apare atunci când una dintre protagoniste, pe nume Soraya, se taie în palmă. Asta face ca o parte din angajații care culeg struguri în respectiva vie să se urce în niște copaci pentru a evita un taur negru și mare care a început să dea târcoale. Partea aceasta, în care toți protagoniști sunt în copaci și vorbesc, de cele mai multe ori direct la cameră, singuri în cadru (chiar dacă mai sunt și secvențe unde nu se aplică această structură) durează destul de mult și ocupă într-un fel partea de mijloc a filmului.
Interesantă este schimbarea care se petrece la nivel vizual. Cadrele pline de lumină din prima parte dispar și sunt înlocuite de venirea serii care, implicit, rezultă în niște cadre foarte întunecate. Uneori nici nu poți să distingi foarte bine ce se întâmplă. Conversațiile dintre protagoniști se petrec acum în șoaptă, un alt element care accentuează contrastul dintre cele două părți ale filmului.
Totuși, după un timp, se face revenirea la lumină, o dată cu sosirea dimineții. Acum apare și un personaj care mi-a stârnit interesul, un soldat. Mi se pare că în filme (și nu doar) e destul de rar să întâlnești un soldat singur care, surprinzător, se integrează foarte bine în peisajul conturat. Aici este o revenire la cadrele îmbibate de soare, dar peisajul general se schimbă puțin. Întâlnim mai multe câmpii largi și alte elemente naturale pe care nu le-am văzut în film până în acel moment.
În acest context are loc și cadrul pe care îl aminteam mai devreme, care mi-a rămas în minte prin simplitatea sa. Nu duce însă lipsă de mesaje subtile, prezentate într-un mod aproape poetic. Acest soldat stă lângă un râu, în uniformă, și își aruncă arma în apă.
Fragmente din memorie
Extrema apropiere de realitatea imediată este un lucru caracteristic unui număr mare de filme portugheze. Acțiunea din Fire of Wind este plasată în regiunea Alentejo din sudul Portugaliei, în care a crescut regizoarea. Protagoniștii filmului sunt chiar persoane care lucrează într-o vie din acea regiune, iar asta face filmul să devină o docuficțiune veritabilă. Acest gen de filme a luat amploare în spațiul cinematografic portughez și pe bună dreptate.
Toate care au la bază experiențe fie trăite, fie observate atent de respectivii cineaști, se amplasează la granița dintre documentar și ficțiune. Dar o fac într-un mod aproape revoluționar. Istoria acestui mod de a face filme este extinsă, chiar dacă stăm să analizăm doar spațiul portughez, dar foarte interesant de analizat și de urmărit.
Citește și: BIEFF.13 | Visează filmele oi electrice?
Durata de doar 75 de minute a filmului nu reprezintă deloc un dezavantaj. Din contră, Marta Mateus a reușit în acest timp să creeze un film complex, multifațetat și plin de referințe culturale și din istoria Portugaliei. Înțeleg de ce pentru unele persoane poate fi dificil de urmărit. Pentru mine, însă, a fost experiența liniștitoare și captivantă pe care o caut când merg să văd un film la cinema.
Fire of Wind pur și simplu mi-a „șters” toate gândurile stresante din minte. Timp de o oră și 15 minute mi-a captivat complet atenția și a fost singurul lucru la care am putut să mă gândesc.
Cronică scrisă de Carla Pantilie (departament #cinematics)
Editare de Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de coordonatorii platformei