Cred că sunt puțini cei care nu au auzit niciodată de seria Jocurile Foamei, fie că e vorba de cărți sau de filme. Această trilogie a dat startul unei noi „mode” atunci când a apărut, cea a distopiilor pentru adolescenți. Am putea-o numi chiar un clasic al literaturii Young Adult.
Dintr-un oarecare motiv, anul 2020, pe lângă toate necazurile pe care ni le-a adus, a fost și anul în care mulți autori din trecut, precum Suzanne Collins, au decis să se întoarcă în universurile ficționale pe care le crezusem abandonate. Și așa a apărut Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, care ne spune povestea președintelui Snow, personajul negativ al trilogiei Jocurile Foamei.
Când auziți de Snow, probabil îl aveți în minte pe bătrânul tiran, fără inimă, care conducea Panemul prin teroare. În această carte, însă, Coriolanus Snow este un tânăr de 18 ani care are tot viitorul în fața sa.
Trebuie să recunosc că nu am pornit cu așteptări foarte mari de la această carte, din simplul motiv că au trecut patru ani de când am citit trilogia originală și nu mai eram familiară cu lumea din cărți și cu personajele. Cu toate acestea, acum mă bucur că am citit-o fără să fi avut acțiunea din trilogie foarte proaspătă în minte, pentru că așa am putut să îl cunosc cu adevărat, fără vreo opinie preconcepută, pe Coriolanus Snow, așa cum era el cu 64 de ani înainte de primul volum.
Mentor și tribut
La 18 ani, Coriolanus își dorește un singur lucru: faimă. Membrii casei Snow încearcă să ascundă de ochii lumii iminentul declin al prestigioasei lor familii. Singura lor șansă de a se ridica din nou este Coriolanus, căruia i se dă oportunitatea de a fi mentor în cadrul ediției a zecea a Jocurilor Foamei.
Din păcate, însă, norocul nu ține cu el, fiindu-i repartizat tributul feminin din Districtul 12, o sarcină umilitoare pentru cineva cu prestigiul lui Snow. Dar, când o cunoaște pe Lucy Gray Baird, pe care trebuie să o îndrume, își dă seama că fata, complet inofensivă la prima vedere, are ceva special ei. Ceva cu care niciunul dintre ceilalți jucători nu se poate lăuda. Și că poate chiar are o șansă să câștige Jocurile Foamei.
Prin intermediul lui Snow, ni se oferă șansa să aflăm mai multe despre modul de organizare al jocurilor, despre tot ce se întâmplă în afara arenei, informații pe care nu le primeam când urmăream doar perspectiva lui Katniss. M-a șocat modul în care tributurile erau tratate în această carte, nefiind nicidecum primite în Capitoliu printr-o paradă de care alegorice, așa cum eram obișnuiți. La începutul lor, jocurile erau privite mai puțin ca un spectacol grandios și absurd, ci mai mult ca ce erau ele de fapt.
Jocurile foamei ne reamintesc ce monștrii suntem și câtă nevoie avem de Capitoliu ca să nu cădem pradă haosului.
Adevărata față a Capitoliului
De asemenea, în această carte, avem ocazia să aflăm mai multe despre Capitoliu, așa cum era el imediat după război. Capitoliul nu este nicidecum lumea colorată și absurdă din primele volume, ci este o societate șubrezită de război, ce încă își vindecă rănile. Pentru ei, doar aparențele contează. Contează atât de mult încât unii locuitori trăiesc în apartamente de lux, dar abia au ce pune de mâncare pe masă.
Îl controlăm, răspunse el, cu glas scăzut. Dacă e imposibil să punem capăt războiului, trebuie să-l controlăm la nesfârșit.
Acțiunea nu lipsește nicidecum din carte. Au fost foarte multe întorsături de situație pe care nu le-am prevăzut și foarte multe momente în care îmi țineam răsuflarea, dar povestea se concentrează mai mult pe personaje și pe dezvoltarea acestora. Asta nu m-a deranjat absolut deloc, în general sunt fană a acestui gen de cărți.
Coriolanus Snow, sau Coryo, cum îi spun apropiații, este încă de la început un personaj care îți atrage atenția. Nu este nicidecum perfect, ci cât se poate de realist. Nu e deloc greu să îl simpatizezi, mai ales dacă ești fan morally grey characters. Coryo este un tânăr fermecător și extrem de inteligent, egoist și învățat de mic să se ascundă în spatele unei măști. Pentru el singurul lucru care contează este să-și aducă din nou familia la măreția de odinioară. Asta până când o cunoaște pe Lucy Gray.
Lucy Gray este un personaj care m-a surprins de cum a apărut. La început, ai putea spune că între ea și Katniss este o diferență ca de la cer la pământ, dar, pe parcurs, cele două fete din Districtul 12 ajung să fie ca două fețe ale aceleiași monede, marcându-i amândouă existența lui Snow.
Trandafirii tăi deschid toate ușile
Relația dintre Coryo și Lucy Gray a fost foarte interesant de urmărit, mai ales la început. Dinamica dintre tribut și mentor a fost oricum unul dintre lucrurile mele preferate din trilogia originală (Haymitch fiind unul dintre personajele mele favorite), iar această carte ne oferă povestea cuiva din afara arenei, care privește cu sufletul la gură jocurile, încercând să-și ajute pe cât posibil tributul.
Din tot ce-i aparținea, Lucy Gray era unicul lucru la care Coriolanus n-avea să renunțe niciodată.
Accentul nu este pus pe partea de romance, dar are și ea un rol crucial în dezvoltarea lui Snow. Cred că toate lucrurile prezentate în această care gravitează în jurul lui Coriolanus, transformându-se încet în omul ce avea să devină. Nu este o carte veselă, pe tot parcursul ei se simte acel aer sumbru, ca liniștea dinaintea furtunii.
Acest volum aduce lumină asupra multor întrebări care au rămas fără răspuns la finalul trilogiei. De ce Snow urăște atât de mult tot ce reprezintă Katniss? De unde a apărut binecunoscutul cântec La copacul spânzurat (The Hanging Tree în original)? Și de ce este simbolul lui Snow un trandafir? Trebuie să citiți această carte pentru a afla.
Așa cum ai spus întotdeauna, trandafirii tăi deschid toate ușile.
O carte veninoasă ca un șarpe
Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare este o carte despre cât de departe poate ajunge cineva pentru faimă. Despre un om care renunță la tot ce e bun în el, cu fiecare alegere pe care o face. Granița dintre bine și rău este mult mai subțire decât s-ar aștepta unii, iar Snow pășește pe ea pe tot parcursul celor aproape 600 de pagini. Este o carte întunecată și veninoasă ca un șarpe, dar presărată cu triluri de păsări cântătoare. Finalul este unul trist, care te lasă cu niște întrebări. Cred că Snow încă mai are câte ceva de spus.
Cred că în toate ființele omenești există o bunătate înnăscută. Știi când treci hotarul către rău și cea mai mare provocare a vieții tale e să încerci să rămâi pe partea corectă a acelui hotar.
Dacă ați citit primele trei volume ale seriei Jocurile foamei și vreți să îl cunoașteți mai bine pe președintele Snow, vreți să aflați mai multe despre jocuri sau vă este pur și simplu dor de universul Hunger Games, atunci vă recomand cu mare drag Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare. A primit 5⭐️/5⭐️ de la mine și o găsiți tradusă la editura Nemira.
Și nu uitați: Zăpada cade întotdeauna deasupra.
Recenzie scrisă de Carina Ezaru (departamentul #cărticeală)
Editată de Diana Hîncu (coordonatoare dpt. #cărticeală)
Corectată de Iulia Dromereschi