Pe 9 septembrie, la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, organizat de Teatrul Tineretului, s-a jucat „BABEL 11:4 sau TOTUL A ÎNCEPUT”, în regia lui Daniel Chirilă, cu un text de Enoch Darli.
Pe Daniel îl cunosc din alte contexte, de câțiva ani, dar mi-am dat seama că este primul spectacol regizat de el despre care voi scrie. Sper să reușesc să-i fac dreptate.
Ești sigur că exiști?
Știți genul de spectacole care vă dau lumea peste cap? Care vă iau de umeri și vă scu-tu-ră până cădeți într-un vortex existențial? Nu sunt blânde și nici îngăduitoare. Te țin de la început până la final într-un fel de anticipare și confuzie, de care nu știi dacă să te bucuri sau să te sperii.
Te întreabă constant: Tu exiști? Ești sigur că exiști? Ești foarte, foarte sigur? De ce ești atât de sigur? Ce dovezi ai? Iar tu, la început, crezi că știi răspunsurile foarte bine, de parcă le-ai învățat pe de rost cu mult timp în urmă și acum doar le reciți ca pe poezia de 8 Martie (hint pentru cei care au văzut deja spectacolul).
Pe măsură ce lucrurile evoluează, începi să te îndoiești că ai răspunsurile potrivite, că ai adevărurile potrivite. Începi să nu mai știi ce e minciună și ce e greșeală și ce le leagă. Începi să te întrebi cine ești. Nu știi dacă nu ești sortit să rămâi cu mâinile goale la final.
A fost un spectacol pe parcursul căruia am simțit că încercam constant să mă prind de ceva care să-mi ofere stabilitate. Să-mi iau repere din personaje, sau actori, sau camere, sau decor. Să găsesc ceva de care să mă țin ca să nu mai plutesc în derivă. Din nou și din nou, ajungeam să nu mă pot agăța de nimic prea mult timp. Ca pe o corabie în mijlocul unei mări furioase. Dar corabia ești de fapt tu și nu știi cum ai ajuns acolo. Sau cum o să ajungi la țărm. Sau când o să se facă dimineață.
Când publicul devine studiu de caz
De obicei mergi la teatru ca să privești alți oameni. Să privești actori care urcă pe scenă și interpretează personaje. Așa, pentru ceva timp, poți să nu fii atât de conștient de propria existență. Poți să trăiești prin alți oameni, într-un fel. Ei bine, spectacolul a luat acest obicei al teatrului și l-a răsucit la 180 de grade. Au existat doi actori care s-au plimbat în cele două ore pe scenă și printre oamenii din public.
Pentru prima dată, camera era îndreptată spre noi, nu doar spre actori. Devenisem toți personaje și devenisem reali din nou. Puteam fi văzuți și observați, puteam fi studiați. A fost un sentiment incredibil de neliniște, combinat poate cu entuziasm (ce urmează să se întâmple?), panică și resemnare. Am simțit și curiozitate, de altfel. Oare cine au fost oamenii de lângă mine? Oare ei din ce realitate au evadat?
A fost o mișcare foarte inteligentă din partea lor, un exercițiu profund de conștientizare a propriilor noastre corpuri și fețe, a propriei prezențe. Un fel de: dacă tu mă poți vedea, vreau să te pot vedea și eu. A fost un amalgam de lucruri, culori, sunete, mișcări. Uneori, am fost puțin confuză, alteori înțelegeam lucrurile mai bine decât aș fi vrut. Sau am făcut-o, oare, cu adevărat? De câte ori e nevoie să repeți un cuvânt ca să își piardă înțelesul? Nu de foarte multe.
Lumini, teatru și legături fosforescente
Mărturisire (într-un fel): la fiecare spectacol la care merg sunt foarte, foarte atentă la jocurile de lumini. Mereu. Ador legătura dintre spectacolele de teatru și schimbările de lumină, completările și sublinierile care au loc în tot procesul. La Babel 11:4 sau Totul a început lumina reflectoarelor a avut același rol ca întregul performance: să smulgă / fure o reacție de la public. Să ne ia prin surprindere și să ne deruteze. Poate a avut și un rol de clarificare, de câteva ori, dar asta doar când servea mesajului piesei.
Nu o spun într-un sens negativ. O spun cu admirație. Cei de la tehnic au făcut o treabă foarte, foarte bună. Iar experiența mi-a rămas și mai bine întipărită pe retină: imagini fracturate de intervale de lumină fosforescentă.
M-am simțit puțin vizată într-un moment din spectacol. Unul din personaje a menționat povestea unei foste colege de generală și am avut o secundă în care am gândit: ha, ce coincidență. A fost genul de moment care se răsfrânge în alte o sută, în care te gândești la tine dintr-un univers paralel, la alegerile pe care le-ai făcut, la cele pe care urmează să le faci și cele care nu vor avea loc vreodată. Există o nostalgie atât de mare în infinitatea de lucruri pe care nu le vom face vreodată.
Vrei să citești mai multe materiale scrise de adolescenți?
„S-ai o viață fericită!”
„Babel 11:4 sau Totul a început” m-a făcut să mă gândesc la teoria universului-bloc. Ea spune că, de fapt, trecutul, prezentul și viitorul există în același timp. Adică toate evenimentele trecute, prezente și viitoare se întâmplă simultan și nu există trei segmente diferite. Existăm continuu, peste tot.
Vă simțiți puțin confuzi acum? Puțin copleșiți? E același sentiment pe care ți-l dă acest spectacol. Toată confuzia, însă, are un avantaj foarte important: îți oferă libertate. Te face din nou conștient că exiști. Cred că toți avem nevoie să ni se mai reamintească asta din când în când. Eu aveam.
Vă sfătuiesc mult, mult să găsiți o ocazie să îl vedeți. O să plecați puțin nelămuriți sau tulburați, poate, dar o să găsiți ceva care compensează. Găsiți o bucățică din voi. Sau pe voi din alte universuri paralele. Sau pe voi de la opt ani, încercând să dați sens lucrurilor care par să nu aibă.
Haideți la teatru. Voi cine sunteți azi?
Puteți continua să citiți articolele noastre de la
Festivalul de Teatru Piatra Neamț aici.
Cronică și layout de Teodora Dumitroaea (la fața locului, în festival)
Editare și corectură: Iulia Dromereschi