În 2023, Jules a fost la YALC. Printre sumedenie de coperți fabuloase, a descoperit și Godkiller. A hotărât (mânată de mai mulți factori pe care-i va discuta într-un articol ulterior) să nu o cumpere, și nici nu a câștigat-o. Bine a făcut. Asasina de zei a apărut în limba română, și avem bucuria de a vă împărtăși un fragment.
Originară din Northumbria, HANNAH KANER locuiește în Scoția. Este consultantă digitală în Edinburgh, furnizând instrumente și servicii digitale pentru sectorul public. Este licențiată în limba engleză la Pembroke College, Cambridge, și are un master în știință la Universitatea din Edinburgh. Își găsește inspirația în mitologie, în subiecte care tratează problemele cu care se confruntă femeile, în ficțiunea speculativă și în poveștile pe care ni le spunem despre ce înseamnă să fii om. Drepturile pentru romanul său de debut, Asasina de zei, au fost achiziționate în 2021 de Harper Voyager și, după lansarea din ianuarie 2023, cartea a urcat instantaneu pe primul loc în topul Sunday Times.
Fragment din Asasina de zei
Traducere: Mihai Dan Pavelescu
Tatăl ei iubea un zeu al mării.
Zeul se numea Osidisen, iar părinții ei îi numiseră pe Kissen și pe frații ei în cinstea atenției sale: Tidean, „pe talaz“; Lunsen, „lună pe apă“; Mellsenro, „pietrele rostogolitoare“. Și, în cele din urmă, Kissen, „născută din dragostea mării“. Osidisen le-a umplut năvoadele cu pești, i-a învățat când să înfrunte furtuna și când să se ascundă, și i-a adus teferi acasă, zilnic, cu captura lor. Kissen și familia ei au crescut în grațiile mării. Dar zeul mării n-a adus noroc și pentru pământurile Taliciei. În cele din urmă, satele de pe dealuri au fost ademenite de o zeiță a focului, Hseth, și de făgăduielile ei de înavuțire.
Toată lumea dorea belșugul iubitorilor de foc. În numele lui Hseth, talicienii și-au ars bărcile și au tăiat pădurile ca să făurească arme, să încingă bronz și să toarne clopote mari ce răsunau de la stâncile falezelor până la poalele munților. Apele lui Osidisen s-au golit și fum s-a înălțat deasupra tărâmului. Curând, alte istorii, mai sumbre, de violență, s-au răspândit din târguri în sate: sacrificii, vânători și suprimări în numele zeiței focului, dușmani și familii vechi arse pentru plăcerea ei.
În noaptea de după a douăsprezecea aniversare a lui Mellsenro, când degetele i-au fost tatuate cu numele său, Kissen, pe atunci în vârstă de unsprezece ani, se trezi cu gâtul zgâriat de un fum ciudat de gros și cu miros dulceag. Când se deșteptă pe deplin, își dădu seama că era purtată de niște bărbați cu cârpe legate peste guri, cu fețele mânjite cu praf de cărbune și cu clopoței strălucindu-le în păr ca niște lămpașe. Kissen nu-și putea clinti membrele și-și simțea pieptul greu, de parcă visele încă zăceau pe el. Recunoscu fumul dulce: era un leac ce aducea somnul, obținut prin arderea semințelor de sless, alături de alte izuri pe care nu le cunoștea.
Sub casa ei, marea lovea cu putere stâncile. Osidisen era furios. Încercă să vorbească, însă nu putu, fiindcă limba parcă i se lipise de obraz. Capul i se legănă moale într-o parte și-l văzu atunci pe Mell, cu mâna recent tatuată târâtă pe podea.
— Mm-melll, încercă din nou Kissen, dar fratele ei nu se mișcă.
Fumul leacului se infiltra prin obloane, prin pereți. Atârna în aer.
— Sst, spuse unul dintre bărbații care o țineau și o scutură.
Ea cunoștea vocea aceea, ochii aceia verde-pătat.
— N-naro? întrebă Kissen, cu glas ceva mai puternic.
Valurile izbeau afară și fumul undui, când o parte din vântul mării își croi loc prin crăpăturile pereților din nuiele împletite. Fata simți o mușcătură proaspătă de aer sărat peste față, pe buze. Mintea i se limpezi puțin. Naro se uită la ea, cu panică în ochi.
— Au spus că n-o să se trezească așa repede, rosti el prin legătura de pe față.
— Grăbește-te.
Kissen recunoscu și a doua voce – era Mit, cumnatul lui Naro.
Cârpele pe care le purtau îi apărau de fumul leacului.
— Grăbește-te!
O purtau în interiorul casei, spre vatra din mijloc.
— Ce faceți? întrebă ea, cu vocea încleiată, totuși clară.
Corpul tot refuza să i se miște. Ajunseră la vatră, o lespede rotundă din piatră sub acoperișul din paie care se deschidea spre cer pentru a lăsa fumul să iasă. În jurul tăciunilor focului din seara aceea fusese așezată o cușcă în formă de clopot, încropită din lemne aruncate de valuri pe țărm și metal. Părinții fetei fuseseră deja legați de marginile cuștii, iar frații îi erau legați acum: de ambele glezne, de brațe, de gât. Aidoma unor jertfe. Kissen era ultima.
Naro și Mit o izbiră de gratii, lângă tatăl ei. Vântul mării năvăli prin gaura pentru fum din acoperiș, vuind printre grinzi. Obloanele zăngăniră și casa se cutremură de sunetele apei furioase.
— Naro, termină, rosti Kissen, mai puternic acum; fumul de sless aproape că dispăruse din aer, deși continua să-i amorțească membrele. De ce faci asta?
Naro îi răsucea picioarele ca să le lege de cușcă, în timp ce Mit îi prindea mâinile de gratii. Lunsen plângea, sughițând de frică. Kissen nu-l mai zărea pe Mell. Găsi puterea să se zbată pe când o fixau de metal, însă ei erau mai mari și mai puternici. Afară răsunau clopote, cu dangătele sparte și risipite de vântul ce creștea întruna. Sunetele păreau că provin de la mii de clopote, deși în sat trăiau abia o sută de suflete. Probabil că toți vecinii lor erau acolo. Plănuiseră asta împreună, pentru a prinde familia ocrotită de zeul mării. Kissen simțea în apropiere duhoarea de smoală fierbinte. Teroarea îi încleșta gâtul.
— Să știi că nu ne pare rău, liln, spuse Mit.
Cum îndrăznea să-i spună „micuțo“? În felul acela vorbeau unchii, prietenii. El nu era un prieten. Era un trădător.
— Așa trebuie făcut.