The Blissful Accidental Death
The Blissful Accidental Death

Anim’est 2021 | E despre viață

Eu cred că filme bune sunt cele care îți atacă perspectivele referitoare la ce ar trebui să însemne existența umană. Sau moartea. Sau timpul. Acelea care îți aduc mai multe întrebări decât răspunsuri, dar care totuși îți trezesc sentimente mai profunde decât unul care ți-ar oferi răspunsul pe tavă.

În cadrul proiecției online Bikes, Beasts and Washing Machines, din 10 octombrie, de la ediția de anul acesta a Anim’est, am avut ocazia de a viziona două scurtmetraje de animație care să-mi ofere o asemenea experiență, iar despre ele și personajele lor am scris mai jos. E vorba despre trăire profundă și despre povești spuse în toate nuanțele posibile, despre privilegiul tăcerii, conferit unei artiste consacrate prin trecerea anilor, și despre o simplă aventură la pescuit ce devine plasă de siguranță pentru un bărbat ce jelește. E despre viață. 


Acolo unde e încă lumină

Încep tot mai mult să cred că unele lucruri chiar vin atunci când sunt menite să o facă. Moartea, lumina, iubirea. Sau poate astea sunt doar idei din basmele pe care le ascultam când eram mică. Povestea din The Blissful Accidental Death, scurtmetrajul lui Sergiu Negulici, începe așa cum începe orice poveste bună: într-un anticariat. Ce m-a marcat încă din primele secunde a fost alegerea culorilor astfel încât să creeze impresia unei zile de vară, ideea de confort. Și vocile perfect alese, calde, atât de calde.

Un tânăr intră într-un anticariat întrebând dacă acolo se vând și lucruri vechi, nu doar cărți. Fumul de la țigara vânzătorului pare că iese din ecran, pentru o secundă ai impresia că simți miros de tabac. Pe un perete al micului magazin, un tablou îi atrage atenția tânărului. O fată stând la capătul unui pod. Vânzătorul îi spune că este o lucrare din tinerețe a Marthei Dinescu, iar pe spate găsește o scrisoare care aparent i-ar fi adresată lui Gelu Păun, un scriitor al cărui continuă muză și inspirație fusese soția sa. O poveste de dragoste secretă? Sau doar zvonuri nefondate? Tânărul cumpără tabloul și începe să citească scrisoarea. 

The Blissful Accidental Death
The Blissful Accidental Death

Filmul ne transportă nu doar altundeva, într-un tren necunoscut, ci și altcândva. Ajungem în secolul al XX-lea, în perioada interbelică, iar oamenii tot din hârtie sunt făcuți. Patru bărbați discută despre balonul cu aer cald, uitându-se la o machetă. Aceasta explodează, iar perspectiva ce ne este oferită trece mai departe, de parcă am fi asistat doar la un moment. Poate asta și suntem în universul filmului, pasageri. În fiecare compartiment se întâmplă lucruri ciudate și întâlnim diverse personalități românești, scriitori și oameni de cultură. Un om care are un monolog confuz despre conexiunea dintre natură și divinitate, un altul ce ține o prelegere și despre care auzim spunându-se că ,,și-a vândut sufletul nemților” înainte ca o ușă să ni se trântească în față. 

O găsim aici și pe Martha Dinescu, tânără, scriind chiar scrisoarea de la începutul filmului. Aflăm, astfel, că tabloul surprinde un moment din viața sa când, aflată pe marginea acelui pod, cu vântul bătându-i prin păr, contempla la cât de splendidă este moartea-accident. 

Venirea celui de-al Doilea Război Mondial schimbă brusc scena. În fundal se aud țipete și explozii. Suntem în alt tren acum, vedem evrei care se luptă să respire printre bucăți de scânduri. Lumina se estompează, nu mai e loc de râsete sau povești de dragoste, e doar întuneric. Lumea se schimbă, iar timpul macină totul în drumul său. Deschidem o altă ușă și ne întâlnim cu sicrie negre pe care sunt scrise nume și ani: Ștefan Dinescu, soțul Marthei, Ion Barbu, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Victor Brauner și multe alte personalități românești. La finalul vagonului, în loc de tânăra ce contempla strălucirea morții-accident, regăsim vocea și chipul unei bătrâne. Trenul e gol și dărăpănat. Dintre toți, doar ea a mai rămas. 

În prezentul nostru, tânărul o vizitează pe Martha Dinescu la azilul pentru persoane vârstnice și o întreabă de scrisoare. Cui îi era adresată de fapt? Artista însă nu îi dă un răspuns clar. ,,Nu, scrisoarea asta nu era pentru Gelu. Nu-mi mai aduc aminte pentru cine era. Și chiar dacă-mi aduc aminte… Nu mai contează.” A fost prea multă suferință în acei ani încât să mai aibă vreo importanță. Trecutul rămâne în trecut. 

Cele mai frapante lucruri la acest film sunt coloana sonoră și modul cum sunt construite personajele. Aceste elemente au reușit să mă introducă în firul narativ și să-mi ofere o experiență completă. Pe parcurs mi-am dat seama mai mult ca niciodată de complexitatea trecutului fiecăruia dintre noi și despre cum secretele își au până la urmă rolul lor. 

Oare unde se duc poveștile pe care nu le știm? Acelea pe care nu le mai rostește nimeni. Oare unde rămân? 

Sau poate, doar poate, nu toate poveștile trebuie auzite. Poate unele sunt prea fragile ca să fie spuse lumii întregii. Poate unele trăiesc doar într-un compartiment de tren, acolo unde e încă lumină și se aud râsete. Acolo, în trecut, când era încă primăvară.

Nu chiar un adio

Mă gândeam zilele trecute la cum oamenii sunt destul de rezilienți când vine vorba de a face față lucrurilor care îi fac să sufere. Apoi mi-am dat seama că altă soluție nu avem. Putem doar să mergem înainte. Știți sentimentul acela după ce vezi un film bun? Atunci când lumea pare din nou ordonată și totul are deodată sens? Ei bine, scurtmetrajul farewell, în regia lui Leon Vidmar, oferă o asemenea experiență. La final, rămâi cu o stare de confort, iar cerul pare, dacă nu mai albastru, cel puțin mai mare. 

Farewell
Farewell

Cu toții am fost puși în poziția de a pierde o persoană pe care o iubim și de a ne confrunta cu sentimentele de confuzie și durere care apar în valuri. Filmul acesta nu oferă o rezolvare, însă ne spune Hei, nu e chiar în regulă acum, dar e mai bine decât ieri.’

Un băiețel se duce la pescuit cu bunicul său. Are o undiță mai mare decât el, dar obrajii îi sunt roșii de la frigul dimineții și ochii îi strălucesc de fericire. Bunicul îl învață cum să facă liniște și să aștepte. 

Un bărbat jelește moartea aceluiași bunic. O cadă dintr-un apartament departe de locul copilăriei și lacrimi care cad constant pe suprafața ei. Însă deodată vede o imagine. Pe marginea căzii apar două figurine mici. Trecutul se îmbină cu prezentul, iar amintirile se împletesc. Copilul își vede reflexia în lac și devine adultul care își vede reflexia în apa din cadă. Zâmbetul bunicului care se uită la el cu blândețe și dragoste. 

Farewell
Farewell

Un sentiment atât de profund de căldură. Asta am simțit eu. Confort și siguranță. Uneori, cea mai bună modalitate de a păstra o persoană în viață e să facem lucrurile pe care ei le iubeau, cele pe care ne-au învățat și pe noi să le iubim. Iar ei sunt acolo, lângă, uitându-se la noi în tăcere și, cred eu, cu multă mândrie. 

Băiețelul, acum adult, se duce singur la pescuit, în același loc în care obișnuia să meargă cu bunicul său. Știe cum să țină undița și să aștepte, să facă liniște. Are un scaun mai mare acum, iar lumea în care trăiește e diferită. Senzația de pace, însă, este aceeași. Începe să fredoneze încet o melodie în același mod în care o făcea bunicul lui. Totul e în regulă. Sau poate că nu. Nu complet. Dar e mai bine decât ieri. 

Nu chiar un adio, ci mai degrabă un pe curând.


 

 

Redactare: Teodora Dumitroaea (#cinematics)

Editare: Rareș Dinu

Corectură: Iulia Dromereschi

Fotografiile au fost preluate din dosarul de presă Anim’est. Anul acesta suntem printre partenerii media ai festivalului.
10
Teodora Dumitroaea
Mereu mi-au plăcut poveștile. Și mereu mi-au plăcut oamenii. Iar când legi oamenii de povești, ajungi la viață, la comunitate, la ideea de a primi și de a oferi.