Când urci scările Colegiului Național Unirea, clopoței și râsete de copii sparg liniștea profundă de pe coridorul străjuit de cursuri. Clasa de unde se aude gălăgie are oră de Educație muzicală, una din cele mai așteptate ore din săptămână de fiecare școlar. În fața clasei, pe doamna profesoară o poți confunda ușor cu o absolventă recentă. Ana-Maria Rusu, cocoțată pe catedră, purtând Converși în cea mai aprinsă culoare, cu dresuri nonconformiste și o atitudine degajată, explică clasei lecția cu o naturalețe desăvârșită.
Ana-Maria Rusu predă muzică la Colegiul Național Unirea și la Școala Gimnazială „Anghel Saligny” din Focșani. Este una dintre profesorii „altfel” ai țării, care a ales să predea copiilor în moduri interactive și inovatoare, și tocmai de aceea am încercat să aflăm atât povestea din spatele succesului său, cât și viziunea dumneaei despre ce înseamnă să fii profesor.
Î: Cine este omul din spatele Anei-Maria Rusu și cum ați ajuns cunoscută la nivel național?
Omul este profesorul Ana-Maria Rusu în primul rând, omul care nu și-a dorit deloc să fie prof și care atunci când era mică voia să fie actriță. În perioada comunismului era mai greu și nu prea aveam opțiuni în Bârlad, dar acolo era și este în continuare o școală de muzică foarte bună, iar învățătoarea mea m-a îndrumat spre asta. Sunt produsul unei învățătoare foarte faine care mi-a descoperit talentul. Dacă ar fi fost altcineva sau altceva în viața mea, nu știu ce s-ar fi ales de mine, dar acea învățătoare a crezut în mine foarte mult, încă de când eram mică, și i-a spus mamei mele să îmi cultive înclinația spre muzică. Mama mea, spre deosebire de alți părinți, ne-a încurajat tot timpul în manifestările artistice și am s-o apreciez mereu pentru lucrul acesta. A fost norocul meu.
La nivel național am ajuns din întâmplare. Eu chiar am crezut timp de 10 ani că toată lumea predă ca mine și foarte târziu mi-am dat seama că predau deosebit la școală. O colegă de la Brăila mă rugase să îi arăt cum predau eu o lecție pentru cei de clasa a cincea, așa că am postat pe o pagină de Facebook cu citate pe care nu se uita nimeni. I-am explicat că o predau cu rap și am niște versuri special făcute, iar ca să o lămuresc o să mă filmez și o să îi arăt. Am încărcat filmulețul pe pagina aceea de Facebook și i-am zis „L-am pus pe pagina cu citate, uită-te acolo că nu se uită nimeni.”. După o săptămână, când am intrat să șterg filmarea, avea cam 4000 de vizualizări. Așa am început să încarc din ce în ce mai multe filmulețe și asta a fost. Am văzut că oamenii încep să le ia ca model, ca reper sau ca exemplu, și treptat asta s-a transformat într-o practică mai frecventă, pentru că mi-am dat seama că e o alternativă bună sau un exemplu pentru mulți profesori de muzică. În țara noastră muzica nu e așa cum e la Focșani sau la Bârlad. Spre exemplu, în mediul rural muzica poate fi predată de profesorul de biologie, iar materialele acelea au venit ca o gură de aer proaspăt.
Tăiam bilete din foi de caiet sau din frunze și dădeam spectacole la care rudele erau obligate să participe, și, desigur, să mă aplaude.”
Î: Cum a fost prima întâlnire cu muzica?
Încă din grădiniță, de pe la vreo trei ani, am fost o mică show-woman, nelipsind de la serbări și dând spectacole prin casă. Perdelele mamei erau cortina și eu eram regizoare, taxatoare, scenografă, artistă, registratoare. Tăiam bilete din foi de caiet sau din frunze și dădeam spectacole la care rudele erau obligate să participe, și, desigur, să mă aplaude.
Î: De ce și când ați decis să deveniți cadru didactic?
N-am decis. Eram studentă la Conservator, la pedagogie, iar în anul patru ni s-a propus să facem modulul de practică și m-am gândit să îl fac pentru că era gratis și am zis că nu se știe niciodată ce se întâmplă, dar nu mi-am dorit să fiu profesor. Am făcut mai mult obligat-forțat modulul, n-am învățat mare lucru din el, dar în anul cinci am fost rugată să țin orele o săptămână la o școală din Iași, deoarece profesoara era plecată. Ceilalți fiind toți băieți, m-au trimis pe mine. Știu că nu am dormit tot weekend-ul de stres. Mă gândeam doar la ce o să îi învăț eu pe copiii ăia și cât de ciudat e să fii profesor. Era o clasă de gimnaziu, când m-am dus pentru prima dată, într-o luni, iar copiii m-au fascinat. Știau o grămadă de lucruri, cum ar fi compozitori importanți sau ani istorici, dar nu știau lucruri de bază. Spre exemplu, nu știau să îmi zică de ce cheia sol se numește așa și ce rol are ea, așa că m-am pus pe explicat. Atunci mi-am dat seama că știu o grămadă de lucruri pe care ei în realitate doar le toceau. Marți, deja eram șmecheră, iar miercuri eram o zeiță. Joi mă gândeam că vine ziua de vineri și că nu o să le mai predau copiilor – așa de bine m-am simțit. Ei se uitau cu gurile căscate la mine, fascinați, și atunci a fost momentul când am luat în calcul să fiu profesor. Am renunțat la tot, m-am întors la Vaslui și m-am înscris la examenul de titularizare pe care l-am luat din prima. Am stat la Bârlad, am predat în școli. Mi-am dat seama că asta e ce îmi place să fac, că aș veni și fără salariu.
Î: După peste un deceniu de când sunteți profesoară v-ați putea imagina viața fără muzică? Ce altceva v-ați vedea făcând?
Da, după 15 ani de predare, îmi pot imagina. Dacă până în anul al zecelea nu mă imaginam făcând altceva, acum, dacă se scot orele de muzică din școli, mă imaginez făcând ateliere de animație, tot soiul de ateliere interactive pentru corporații (pentru că angajații de acolo sunt cei mai stresați), mă imaginez în cel mai rău caz făcând petreceri de copii și mă imaginez distrând mase mari de oameni. Mi se pare o chestie foarte tare să știi să faci un show dintr-o chestie serioasă.
Realitatea nu este un elev de top, ci și elevul care are nevoie de tine.”
Î: Cum considerați că v-a schimbat experiența de a preda unor copii cu nevoi speciale?
Am avut astfel de copii în școlile la care am predat la Bârlad și m-am autospecializat, mi-am dat un examen pe tema asta. Copiii ăștia sunt privitori pasivi în clasă; îi lași în ultima bancă și ei rămân acolo. M-am simțit foarte prost față de ei, mă simțeam prost ca profesor pentru că și ei erau prezenți, iar eu eram plătită să îi am la oră, așa că era responsabilitatea mea să îi implic. Atunci am început să mă documentez să văd cum pot să îl implic pe fiecare în parte, prima dată lucrând intuitiv. La început mă bucuram dacă acel copil îmi zâmbea sau dacă stătea liniștit, și treptat am dezvoltat anumite tehnici. Am avut niște copii absolut fantastici. Spre exemplu, un elev cu Sindrom Down în prezent este complet independent și se gospodărește singur. Îmi sunt dragi, pentru ca ei m-au făcut să îmi dau seama că realitatea e alta și că îți poate da palme grele. Realitatea nu este elevul de top pe care îl ai, realitatea e și elevul care are nevoie de tine. Este vorba despre simț civic.
Î: Ce v-a determinat să plecați din orașul natal și să predați la Focșani?
Soțul meu, care este fostul meu coleg de bancă, a fost și el profesor câțiva ani. L-am îndrumat/îndemnat/silit să se îndrepte spre muzica militară. Astfel, cel mai apropiat loc de Bârlad unde putea face asta era Focșaniul. A făcut naveta Bârlad-Focșani timp de opt ani. Am plecat din Bârlad pentru că ajunsesem în punctul în care chiar nu mai puteam. Am plecat într-un moment foarte greu pentru mine, pentru că aveam acolo o casă, un univers, o familie, un cor care luase Olimpiada Națională. Recunosc că am regretat enorm în primul an. Acum patru ani, când am început să predau la Unirea, simțeam că mă sufoc în orașul ăsta. Acum îmi dau seama că mutatul meu aici a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am putut lua vreodată, pentru că în orașul Bârlad și în județul Vaslui nu aș fi ajuns niciodată atât de sus din punct de vedere profesional. Acolo oamenii sunt un pic mai îndârjiți decât aici și a fost o mișcare foarte deșteaptă, deși am suferit chiar fizic după copiii și după universul de acasă. Uite că viața îți dă lecții și îți arată că alegerile pe care le faci cu cap, le faci bune.
Î: Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o de când ați început să predați?
Sunt mai multe. Am învățat lecția smereniei, dar nu într-un sens religios. Am învățat-o atunci când am mers cu infatuare și aroganță în fața unor copii, iar ei m-au pus la punct și bine au făcut. Am învățat lecția egalității și a echității, am învățat că eu sunt omul care depinde total de elevii mei și că fără ei aș fi zero. Aș fi un profesor bun sau prost în fața unor bănci goale. Am învățat să îmi respect foarte mult elevii și am învățat că sunt responsabilă atât de echilibrul lor emoțional, cât și de nivelul lor de cultură, pentru că niciun alt profesor de altă materie nu îi echilibrează, nu le arată alternative și nu îi învață cum să discearnă ceea ce e valoros de ceea ce e la modă. Am învățat și lecția recunoștinței față de copilul pe care îl ai în față: bun, slab, sărac, bogat, sănătos sau bolnav.
Copilul ăla este în clasă pentru că el e în viața ta cu un rost. Așa cred eu, și poate mă înșel, dar nici cel mai enervant elev al meu, cel care mă sâcâie cel mai tare, nu e pus degeaba.”
Î: În interacțiunea cu copiii, a fost un moment cheie care v-a marcat cariera de profesor?
Da, multe. Și cu impact uriaș. Vă dau un simplu exemplu. Nu mai cânt de 8 Martie cântece pentru mama și sunt foarte atentă la colindele de Crăciun. Odată, țin minte că le-am spus unor copii să deseneze în timp ce ascultau un colind. Nu știu cum mă plimbam printre bănci la un moment dat și am trecut pe lângă un copil, al cărui nume îl știu și acum. Era clasa a cincea și pe caietul de muzică avea în mijlocul unei pagini desenată o inimă în interiorul căreia scria „Îți urez un An Nou Fericit, dragă mamă din Italia!”. Altădată, un copil al cărui tată i-a murit în brațe a venit la cor să ne povestească cum nu a putut să își ridice tatăl pentru că el avea corpul mic, iar tatăl lui avea corpul mare. Am avut și elevi care mi-au scris după zece ani: Doamna, chiar am crezut că am voce și mulțumesc că m-ați ținut la cor patru ani. Sunt elevi și situații de factură diferită pe care ți le arată viața de profesor, iar astea sunt doar câteva exemple mici. Cred că toate astea te fac un profesor bun sau (ne)bun.
Î: Ce credeți că înseamnă să fii un profesor bun?
Să fii un profesor bun înseamnă să fii un profesor care să nu livreze neapărat materia, ci să livreze copiilor competențe, să formeze în ei calități.”
Tu livrezi o materie, dar copilul trebuie să știe la finalul orei cum să folosească acea materie. Te duci la o oră de muzică și livrezi unui copil o scânteie, iar el se duce acasă și ascultă ce i-ai arătat tu la oră, sau în cel mai rău caz îți trimite un mesaj sâmbătă cu „Doamna, eu sunt într-un club și am auzit melodia de care ne-ați zis la ore și m-am gândit la dumneavoastră.”. Atunci realizezi că elevul a învățat niște chestii pe care le aplică în viața reală. Un profesor bun în primul și în primul rând este profesorul care știe că performanța nu înseamnă să iei un copil de 9,50 să îl faci de 10, ci să iei un copil de 5 și să îl duci la 7, să iei un copil de 5 și să îl faci să ajungă la cele mai bune licee. Mai mult de atât, pe locul întâi este un profesor care știe că nu este plătit pentru oră, ci pentru valoarea pe care i-o aduce copilului în cele 50 de minute.
Î: Cum reușiți să vă mențineți elevii interesați în perioada pandemiei?
Cu mari dificultăți. Am emisiunea „Teleșcoala Muzicală” cu episoade săptămânale, iar în cadrul acestei emisiuni avem rubrici – de știri, de publicitate, de interactivitate, de anunțuri – toate fiind momente ale lecției. Fac animație și încerc să animez fiecare secvență din lecție. Am mai scos din materie, dar încerc să merg pe anumite valori pe care mi le-am impus.
Î: Care a fost momentul când ați realizat că sunteți o persoană influentă și cu puterea de a schimba cumva lucrurile?
Cam acum un an mi-am dat seama, când am lansat niște ateliere în țară, iar 200 de locuri se ocupau în 16 minute, sau în momentul în care postam filmulețe pe Youtube, iar în 24h depășeau 10000 de vizualizări. Asta m-a responsabilizat foarte tare și am devenit foarte atentă la ce postez, pentru că îmi dau seama că sunt urmărită de profesori. Am realizat că în lumea profesorilor, a învățătorilor și a copiilor mai mici sunt un fel de influencer, când eram la mare, pe plajă, și strigând după fiica mea, un copil de acolo mi-a spus „Sunteți doamna aia de pe Youtube care cântă cu lingurile!”
Î: Cum încercați să folosiți această influență?
Împreună cu sora mea, care e și ea profesoară de muzică, am formular petiția pentru a nu fi eliminată ora de muzică din școli, cu peste 13 000 de semnături, și am ateliere de mentorat pentru profesori debutanți. Le ofer cursuri, instrumente muzicale, materiale didactice precum clopoței și tuburi. Mă duc la conferințe și ateliere, atunci când am timp. Eu sunt un om extrem de antisocial, dar mă simt responsabilă să ies uneori în față și de aceea sunt foarte selectivă cu locurile unde aleg să vorbesc. Alături de Filarmonica din Iași, încercăm să facem lucruri serioase pentru profesori și elevi, iar dacă profesorul nu vrea, mergem la copii. Dacă un copil te recunoaște pe plajă spre exemplu, copilul acela merge la școală și îi spune profesorului ceea ce a văzut și auzit și așa totul merge mai departe.
Î: Ce a însemnat pentru dumneavoastră câștigarea premiului Merito?
Nu m-am așteptat. Nici până astăzi nu am aflat cine m-a nominalizat pentru premiu. Țin minte că m-au sunat într-o zi când aveam spectacol de Crăciun la liceu și mi-au spus că sunt pe lista scurtă a nominalizaților la premiu. Habar n-aveam despre ce era vorba, dar le-am mulțumit pentru informație și am zis că acum am o serbare și nu am timp de așa ceva. M-au sunat din nou în acea seară și mi-au explicat despre ce este vorba. Acest premiu a venit pentru mine la un an după ce am plecat din Bârlad, în momentul cel mai potrivit, drept o confirmare a ceea ce făceam. De când am ajuns în Focșani am fost privită altfel și oamenii de aici au crezut în mine. Cel mai important chestie pentru un om este să aibă încrederea celor din jur.
Cea mai mare teamă a unui copil, a unui elev, a voastră, nu este de a lua o notă mică sau de a rămâne corigenți. Cea mai mare teamă este de a nu conta în ochii unui adult, a unui profesor.”
Î: Ce ați schimba la sistemul de învățământ în momentul actual?
R: Dacă ar fi să schimb ceva pe termen scurt, i-aș chema pe ăștia mici la școală sau aș oferi acces elevilor la toate tipurile de profesori din țară. Aș sparge aceste granițe, dar dacă ar fi să schimb ceva pe termen lung nu pot să spun, pentru că nu sunt în măsură să gândesc atât de departe.
Î: Care este locul din Focșani cu o însemnătate deosebită pentru dumneavoastră?
După cum spuneam, sunt destul de antisocială, fapt pentru care nu am stat să cunosc atât de bine locurile din Focșani. Un loc de lângă Focșani care îmi place și unde obișnuiesc să alerg este Măgura Odobești. Dar un loc special este aici, pe strada Bucegi, pentru că este „acasă”.
Un interviu documentat, realizat și redactat de Diana Geană & Alecsia Dima (redacția #focsani). Editare și corectură de Iulia Dromereschi. Fotografia de pe copertă are ca sursă site-ul proiectului Merito. Un TEDtalk cu Ana-Maria Rusu găsiți aici, pe canalul de YouTube al TEDex.
