Amintiri de familie (1): Campioana la Băiuț

Anul trecut, în aprilie, eram în lockdown. Aveam doar două redacții „oficiale” media.hub (Botoșani și Curtea de Argeș) și stăteam cu toții în case. Ca să nu lăsăm garda jos, am făcut interviuri pe zoom, ne-am pozat grădinile sau balcoanele, ori ce mai vedeam zi de zi pe geam, și am postat nenumărate fotografii cu… mâncare. Există arhive doveditoare și într-o zi le vom posta, într-un exercițiu antropologic de autoanaliză.

Altă propunere a fost să ne întrebăm părinții/bunicii despre un eveniment reprezentativ din viața lor. Astfel a ajuns tatăl meu să-mi trimită un e-mail în care-mi povestea cum a fost când Steaua București a făcut o vizită într-un sat maramureșean care își ducea existența liniștită la poalele muntelui și pădurii nesfârșite de conifere, un sat renumit, însă, pentru activitățile de minerit și exploatare. Echipa locală, Minerul Băiuț, juca împotriva celei care avea să devină, la mai puțin de un an, campioana Europei.

Era 5 decembrie 1985, iar Graiul Maramureșului a marcat împlinirea a 35 de ani de atunci printr-un articol de anul trecut.

Iată ce mi-a scris tata:

Amintiri din copilărie, și chiar mai mult

Decupaj din ziar atașat de tatăl autoarei, probabil de pe actualmm.ro

Multe și diverse evenimente s-au petrecut din momentul în care am început „să țin minte”. Asta se întâmpla pe la doi ani ai mei, puteți ghici cam în ce an.

Sărind în timp, ajung la un eveniment care a fost oarecum „național”. La vremea respectivă, fotbalul putea să genereze așa ceva.

În anii ’70 -80 ai secolului trecut, Maramureșul era denumit a doua capitală a sportului românesc. În mulți ani, campioanele la sporturile de echipe erau din Maramureș, chiar dacă bucureștenii se opuneau și cu alte mijloace, nu numai prin lupta sportivă din teren.

Multe sunt de povestit, dar timpul nu prea ne permite. Pentru început, iată povestea „Campioana la Băiuț”.

Băiuț – localitate din Maramureș unde m-am născut și am crescut. Cunoscută în acei ani pentru exploatările de minereuri complexe, lucru marcat în cărțile de geografie de clasa a patra! Mineritul era o îndeletnicire atestată documentar în acele locuri de la 1315.

De la minerit la Minerul Băiuț

Echipa de fotbal a evoluat în divizia C, în perioada 1974- 1994. În acele vremuri, erau 12 serii de divizia C (eșalonul 3 al fotbalului românesc), deci „generația de aur” s-a născut din miile de copii care practicau fotbalul organizat, asta numai în acest eșalon. Echipa a promovat în divizia C în 1974, având numai jucători născuți și crescuți în localitate. Pas cu pas, în echipă s-au integrat și juniorii Minerului, campioni județeni în 1973, echipa de juniori din care făceam parte. Școala m-a îndepărtat însă de fotbal, încetul cu încetul.

1985 aducea aniversarea a zece ani de divizia C pentru Minerul Băiuț și campioana României la Băiuț.

Campioana, Steaua București, avea multi componenți care urmau să completeze „generația de aur”. Pentru unii dintre aceștia se întâmpla să fie o revenire pe terenul din Băiuț; printre aceștia se număra Balint, jucător la Hebe Sângeorz-Băi, pe care l-am întâlnit într-un meci la Băiuț. Nu mai dau alte nume, căci toată lumea știe cine era la Steaua în acei ani.

FOTO preluată de pe pagina de Facebook Cronica sportivă

Din păcate, presa scrisă a vremii a relatat succint și cu erori acest eveniment sportiv. Era și atunci specific jurnaliștilor să considere că „totul se învârte” numai la București.

Era în luna octombrie, cu o vreme caracteristică, în plină toamnă, care, de obicei, aducea multe ploi în zonă*. În ziua meciului, pe o vreme destul de bună, stadionul de pe Valea Tocilei era pregătit corespunzător. Transmiterea meciurilor din acesta fază a Cupei României era obligatorie la radio, așa că a fost necesară instalarea a 5-6 km de linie telefonică și a unui echipament de curenți purtători, pentru a crea condiții tehnice specifice pentru transmisie. Comentator sportiv a fost Victor Tudor Popa, de la Radio Cluj.

La meci au fost prezenți mai mulți spectatori decât locuitorii comunei

S-au adunat in jur de 4800 – 5000 de spectatori, cu o mie mai mulți decât locuitorii comunei pe atunci!

Echipa Steaua a ajuns pe teren cu un elicopter militar. Meciul a fost un „spectacol regizat”, nimeni nu și-a pus în gând să se bată de la egal la egal. Mai ales jucătorii Stelei au fost protejați, să nu plece cu vreo zgârietură la București. Scorul final a fost Minerul 1 – Steaua 8. Patru goluri a reușit cunoscutul „Piți”.

Cred că mai spectaculos a fost banchetul de după meci, care s-a desfășurat la cantina exploatării miniere. Steaua a plecat cu o victorie și cu cala plină de cadouri: miere de albine, palincă din belșug… de parcă fuseseră invitați la o cumătrie.

Pentru Steaua a fost punctul de plecare spre victoria de la Sevilla, din primăvara anului 1986. Pentru cei mai tineri, e bine de știut ca această victorie a fost posibilă pe fondul neparticipării echipelor din Anglia în cupele europene, în urma suspendării dictate de UEFA, ca urmare a bătăii de pe stadionul din Bruxelles, având ca protagoniști suporterii britanici (n. red. Tatăl meu se referă la tragicele incidente care s-au soldat cu 39 de victime și peste 600 de răniți și au făcut ca echipele engleze să fie suspendate de UEFA până în 1990, când li s-a permis să joace din nou, echipă cu echipă).

În semn de respect pentru toți colegii de echipă și cunoscuții mei nu am menționat niciun nume, pentru a nu greși omițând pe cineva. Erau mulți și toți merită elogii.

 

 

*Tatăl meu afirmă că meciul a fost în octombrie, presa spune că a fost pe 5 decembrie.


Perspectiva tatălui meu este subiectivă, dar autentică. Mi-a povestit de când mă știu despre venirea Stelei la Băiuț, și m-am bucurat că s-a hotărât să împărtășească niște opinii și în scris. Îmi doresc să continue să-mi povestească mai multe despre istoria fotbalului minier din zonă, mai ales că știu că a continuat să joace și în liceu, pe care l-a urmat la Baia Mare. Îmi amintesc clar o mini-cupă albă, pe care probabil că o și pot descoperi săpând printre lucruri.

Aș vrea să mai spun și că de la tata am furat primele cărți scrise de Ioan Chirilă, pe care le-am găsit în dulapul din „camera mică” din același Băiuț despre care este vorba în intervenția lui. În alt dulap era, printre altele, o replică a faimoasei Zeițe, fostul trofeu mondial la fotbal masculin, pe care tata o crease din lemn, prin tehnica traforajului.

Și, ca să fie clar, eu sunt rapidistă, iar tata, dinamovist. În caz că mai existau dubii.

4