Publicat în limba română de editura Alice Books în 2025, romanul japonez „Am avut din nou același vis” de Yoru Sumino prezintă povestea unei fetițe din școala primară, Koyanagi Nanoka, în timp ce parcurge un drum rapid și nerăbdător spre maturizare.
Alături de patru prietene, total diferite, micuța Nanoka e în căutare de răspunsuri la diverse întrebări ale vieții. Dar, mai ales, ea caută sensul propriei fericiri.
De ce să (nu) citești această carte?
Înainte să citești această carte, întreabă-te de ce ai citi-o. Și dacă găsești un răspuns pozitiv, ia-o fără ezitare și asigură-te că-ți poți acorda măcar 30 de minute pentru a o începe. Deși pare o lectură lejeră, fără prea multe idei complicate, în realitate romanul te prinde și nu-ți mai dă drumul până la final. Este asemeni unui serial cu zece episoade pe care decizi să-l dai gata într-o seară. Emoția copilului Koyanagi Nanoka, hotărârea ei și îndrăzneala de care dă dovadă sunt elemente care te vor surprinde. Vei vrea să le aprobi sau să le dezaprobi, deopotrivă. În orice caz, vei vrea să afli care ar putea fi povestea ei, ce te-ar putea învăța un copil de școală primară. În final, o să vrei să retrăiești propria copilărie, întrebându-te ce fel de copil erai.
De ce n-aș citi-o, totuși? De obicei, nu am regrete după ce citesc ceva, orice. Însă, după citirea romanului „Am avut din nou același vis”, am simțit că în loc de răspunsuri au apărut mai multe întrebări. Am simțit că nu am înțeles-o pe deplin pe Nanoka și că nu m-am înțeles nici măcar pe mine, copilul din școala primară care am fost cândva. Când citim, trecem aproape orice întâmplare prin filtrul propriei conștiințe, așa că am încercat în fiecare moment să mă regăsesc în personalitatea Nanokăi, pentru a vedea similarități. N-am găsit prea multe, doar un profund sentiment de tristețe pentru că nu am avut o prietenă care să mă îndemne să merg să-mi ascult părinții când eram foarte hotărâtă să nu o fac. Așa că am continuat să caut altceva, prin personaje, prin poveste.
Firul narativ și personajele sunt croite excelent, însă finalul mi-a părut grăbit și înecat în mister. Recunosc, nu doar fetița Nanoka și întâmplările sale m-au ținut prinsă în acest roman, ci și misterele din jurul celorlalte personaje. Nu îndrăzneala și copilul atât de matur Nanoka m-au făcut să îmi continui lectura, ci dorința de a afla care era acel „vis” speculat încă de la început.
Povestea lui Koyanagi Nanoka
Încadrarea și conturarea personajului principal, Koyanagi Nanoka, se face încă de la început și nu o pot percepe altfel decât ca pe o elevă isteață și ambițioasă. Este un copil îndrăzneț și poate mult prea matur în gândire. Cu un respect deosebit față de cei mai înaintați în vârstă, totuși Nanoka nu se dă în lături în fața unei dezbateri. Convingerile sale despre ceilalți spun multe despre ea, dar și despre cine nu vrea să fie atunci când va crește. Nanoka vede mersul la școală ca pe singura modalitate de a putea deveni un om mai inteligent. Consideră că aceia care se comportă neadecvat la școală o fac pentru că sunt incapabili să gândească. I se par niște ființe ignorante, care oricum nu vor face nimic însemnat în viitor.
Dar povestea în sine nu este doar despre Nanoka și despre cum vede ea lumea, ci și despre cum este ea percepută de ceilalți. Colegii nu o plac, o văd îngâmfată, nesuferită și plină de ea. Totuși, Nanoka nu este victima bullyingului, pentru că prin felul ei de a fi nu se poate lăsa batjocorită de nimeni. Cred că unii colegi se tem, de fapt, de ea, însă Nanoka percepe acțiunile lor ca pe excludere socială.
Prietenii ei trebuie să fie inteligenți și maturi în gândire. Să fie genul de persoane sau ființe de la care să poți învăța ceva. Așadar, Koyanagi Nanoka își face patru prietene mai puțin obișnuite: o pisică cu codița scurtă, botezată, în mod evident, „Codiță-scurtă”, o bătrână care caută să-și trăiască ultimii ani ai vieții în liniște, o femeie proscrisă, alături de care joacă Othello, și o tânără de liceu, fără părinți.
Ce se întâmplă mai departe
Nanoka își vizitează prietenele aproape zilnic. Petrece ore bune la ele acasă, unde discută despre ultima carte citită, despre ce să facă sau să nu facă în anumite situații. Uneori, vizitele sale se rezumă doar la o partidă de joc Othello, un pahar de suc de portocale sau un scurt check privind starea de sănătate a bătrânei. Vizitele sale la aceste prietene capătă o nouă culoare când Nanoka primește la școală drept temă să găsească răspunsul la întrebarea „Ce este fericirea?”.
Convinsă că răspunsul îl poate găsi doar discutând cu alții, Nanoka se întreabă ce înseamnă pentru prietenele sale fericirea, așa că pornește spre ele, alături de Codiță-scurtă, fredonând în mod sugestiv: „Fericirea nu o să-ți răsară în cale niciodată! De vrei să o găsești, la drum pornește de îndată!”
În căutarea răspunsului mulțumitor, Nanoka descoperă sensuri nebănuite ale vieții prin gesturi și întâmplări simple, dar de impact. După fiecare eveniment sau când decide că a învățat ceva nou, concluzionează cu o comparație precum: „Viața e ca un frigider. Întotdeauna vei uita că în frigider ai ardeii grași verzi cu gust amar, dar niciodată nu vei putea uita că tot în frigider e și prăjitura ta preferată.” Sau „Viața e ca o cupă cu fulgi de gheață cu sirop. Există siropuri de diverse arome, dar nu le poți mânca pe toate odată, fiindcă o să te doară burta.”
Nanoka învață că prietenia trebuie să fie reciprocă
Cele patru prietene ale fetiței nu sunt singurele care îi sunt alături. În parcursul său, Nanoka descoperă că prietenia poate apărea și din dorința de a-l ajuta pe celălalt să facă față unor situații dificile. Asta se poate întâmpla necondiționat și firesc, fără a se aștepta să primească ceva în schimb. Așa decide să fie prietena lui Kiryu, un coleg de clasă, timorat, talentat la desen, care ajunge victima bullyingului colegilor săi.
Încercând să-i fie prietenă, Nanoka învață despre cum să fie răbdătoare și să îl asculte pe celălalt, chiar și atunci când nu vrea să fie văzut sau auzit. Relația sa cu Kiryu o ajută să înțeleagă că fiecare dintre noi are puterea sa specială. Înțelege că, uneori, suferința poate avea forme diverse și că încrederea unei persoane este un lucru care nu vine ușor, precum noaptea după o zi lungă. Durerea celuilalt poate fi aceeași cu durerea ta, însă o vei percepe diferit pentru că fiecare se raportează altfel față de acea durere.
Să vorbești despre întâmplările neplăcute e la fel de dureros ca atunci când ai trecut prin ele, dar te ajută, în mod misterios, să te obișnuiești să-ți deschizi sufletul. Cu timpul, ajungi să te deschizi cu ușurință, ca și cum ai respira.”
Spune-mi cine îți sunt prietenii, ca să-ți spun cine ești
Fiind alături de anumite persoane, cu timpul vei împrumuta involuntar comportamente de-ale lor, gesturi, vorbe sau idei. Înconjurată de patru prietene minunate și un băiețel timid, total opus spiritului său atât de vocal, Nanoka se întreabă cum va fi ea peste ceva timp. Cum au ajutat-o aceste persoane să devină omul din prezent și mai ales cum le-a ajutat ea pe ele.
Indiferent de impactul celorlalți asupra sa, alegerea de a fi într-un fel sau altul este mai de grabă o chestiune care îi aparține. La finalul tuturor experiențelor avute, a te recunoaște pe tine însuți, a recunoaște ce te face fericit/ă este cel mai important.
Nu știu dacă sunt ca ele, dar a observat că, de la un timp, fața mea, care seamănă leit cu fața lui Minami, a început să semene cu chipul Abazurei. Peste câteva zeci de ani, cu siguranță voi semăna perfect cu Buni. Dar, chiar și așa, viața mea îmi aparține doar mie…E a mea, și numai a mea, fiindcă am puterea să-mi aleg singură fericirea. Fericirea nu este ceva ce-ți iese în cale când te aștepți mai puțin. Ți-o construiești singur, prin alegerile pe care le faci.”
Concluzii
Romanul „Am avut din nou același vis” ne poartă într-o călătorie interioară, inițiatică, unde maturizarea nu înseamnă pierderea inocenței. Maturizarea înseamnă regăsirea esențelor simple. E un îndemn blând, dar profund, de a privi lumea cu ochii limpezi ai copilăriei. În copilărie, fericirea nu e o destinație îndepărtată, ci o stare care se ascunde în gesturi mărunte, în emoții pure și în miracolul clipelor obișnuite.
Într-o lume grăbită să caute sensuri mari și definiții sofisticate ale fericirii, romanul ne oprește pentru o clipă și ne întreabă: dacă tot ceea ce căutăm a fost mereu chiar lângă noi? În lucrurile care nu costă nimic, dar înseamnă totul. Astfel, adevărata fericire devine o formă de întoarcere – nu în trecut, ci în simplitatea care ne definește umanitatea.
O recenzie de Bianca Iamandei
Editare: Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură și layout: Iulia Dromereschi