TEATRU | Între adevăr și perspectivă

Există povești pe care le știm cu toții. În jurul oricărei povești există însă o sumedenie de perspective și de feluri diferite de a o spune. Toți știm cine a fost Stalin, faimosul dictator al cărui tiranie a schimbat cursul istoriei. Cum rămâne însă cu Stalin, tatăl absent al fiicei sale? Ei bine, tocmai acest unghi mai puțin discutat al istoriei am avut șansa să îl descopăr la premiera Aici Moscova în regia Catincăi Drăgănescu, de la unteatru.


Nicoleta Lefter conduce spectacolul (văzut în cadrul Bucharest Fringe Festival 2021) și comandă emoție prin fiecare replică sau gest, interpretând-o pe fiica vestitului dictator. Amintirile sale despre relația disfuncțională cu „tătucul” sunt relatate în ceea ce pare a fi ba o audiere, ba un interogatoriu. Aceasta devine un martor cheie în procesul unui personaj istoric. În distribuție i se alătură Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Rotaru. Cei trei alunecă între personaje și ipostaze, fără să se oprească asupra unui rol fix. Devin, printre altele, anchetatori, năluci ale trecutului, prieteni, dușmani și voci ale rațiunii sau ale fricii. Alex Călin este singurul dintre aceștia care, purtând mustața emblematică, intră ocazional în pielea „tătucului”, aducând la viață scrisorile pe care acesta i le trimitea fiicei sale atunci când îndatoririle de dictator îl țineau departe de ea.

Nicoleta Lefter în Aici Moscova

Pornind de la textul scris de Iulia Pospelova și tradus de Raluca Rădulescu, trecut prin filtrul unei prezentări avangardiste, Aici Moscova își propune să atace direct ideea de adevăr unic, de obiectivitate. O decizie care mi-a stârnit interesul de la bun început, căci m-am gândit la realismul socialist brutal și rece impus de însuși Stalin. O asemenea producție nu ar fi putut trece prea ușor de cenzura fostului bloc sovietic. Dacă reușește să își atingă scopul sau nu rămâne, desigur, la alegerea fiecărui spectator. Ceea ce pot spune eu este că, fără îndoială, mie a reușit să îmi inducă un sentiment puternic de ambiguitate. Atât de multă ambiguitate încât, de câteva ori de-a lungul spectacolului, nu eram sigur la ce mă uit.

Prin scenografia lui Gabi Albu și mișcarea scenică și cinematografică a Simonei Deaconescu, Aici Moscova face un pas curajos dincolo de sfera teatrului, fiind mai repede o instalație multimedia asamblată atât în spațiu, cât și în timp. Lipsa de culoare a decorului minimalist și luminile aproape sterile pregătite de Alexandru Medvenghi și Dragoș Mărgineanu par a pregăti o planșă goală ce așteaptă să fie pictată. Sau să fie descoperită.

Alex Călin și Liviu Romanescu în „Aici Moscova”

Un aspect esențial al spectacolului este, fără doar și poate ecranul, pe care sunt proiectate cadre filmate în prealabil de Carmen Tofeni și montate de Bogdan Giurcă, dar și imagini surprinse live de cele două camere pe care le manevrează chiar actorii. Și, dacă tot am ajuns iar la actori, cred că merită menționat că jocul acestora este însoțit de gesturi exagerat de expresive. La un moment dat, aveam impresia că dansează în ritmul propriilor replici. Am înțeles de ce? Nu chiar. Dacă exista vreun sens anume ascuns în spatele acelor mișcări, nu pot spune că l-am prins. Au adus un aer proaspăt și mult mai dinamic cuvintelor pe care le acompaniau? Da, au adus.

Îmi este greu să mă decid asupra unei singure păreri privind alegerile estetice ce îmbracă acest spectacol. Pe de-o parte, ai putea spune că tinde să fie prea deștept pentru binele său. Pe de altă parte, asistăm la o serie de amintiri. Iar amintirile sunt de multe ori neclare. Și poate că tocmai această dualitate reflectă mesajul pe care și l-a asumat producția. Dacă adevărul unic și obiectiv nu există, atunci nu există nici alegeri bune sau rele. Există doar perspective.


Text: Rareș Dinu (coordonator departament #cinematics)

Editare: Cezar Barbu (coordonator departament #creativ)

Fotografii preluate de la unteatru. Spectacolul se joacă din nou pe 15.12.2021

2
Rareș Dinu
Sunt Rareș și sunt născut și crescut în București. Am început să scriu când eram mic și realizam compuneri pentru școală, iar de atunci nu prea m-am mai oprit. Uneori sunt ușor snob, sau elitist, alteori sunt poate chiar prea tolerant. Îmi plac multe lucruri, în special arta, în toate formele sale, pentru că este până la urmă unul dintre cele mai incurabile și caracteristice năravuri ale speciei umane.