Șervețele pentru suflete frânte: „Toată lumina pe care nu o putem vedea”

V-a fost dor de mine de la prima călătorie cărticească în care am mers împreună, în fantasticul univers din „Caraval”? Eu sunt Teodora, o adolescentă cu capul în nori, care citește orice îi pică în mână (chiar și ambalajele prăjiturilor!). Pentru că Toată lumina pe care nu o putem vedea mi-a intrat în minte și s-a culcușit într-un colț întunecat și de neatins, am spus că trebuie să îi fac o recenzie. Din păcate, mi-am lăsat și eu amprenta asupra ei… Data viitoare voi pune cafeaua la cinci metri distanță. Dar nu vă îngrijorați, nu este așa de rău cum pare.


Deci, copii, cum reușește creierul, care trăiește fără o scânteie măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?”

Marie-Laure trăiește în Paris împreună cu tatăl ei, care este lăcătușul Muzeului de Istorie Naturală. Ea și-a pierdut vederea la vârsta de șase ani, și, ca să se poată descurca în lume, părintele ei îi face o machetă a orașului, pe care o învață cu ajutorul degetelor. Atunci când izbucnește războiul, este nevoită să lase în urmă viața pe care o știa și să plece în Saint-Malo, unde trăiește unchiul ei.

Werner și sora lui locuiesc într-un orfelinat mohorât din Germania. Singurul lucru care îi aduce bucurie băiatului este pasiunea pentru tehnică. Un om important descoperă talentul pe care îl are, iar tânărul ajunge să fie admis la o școală militară, unde regulile sunt stricte și dure.

Cartea urmărește povestea celor doi și deciziile pe care le vor face ca să poată supraviețui în timpul acestui război crunt.

Suntem niște șoareci, își spune el, iar pe cer roiesc ulii.”

Foto (c) Teodora Ciubotaru

Vă avertizez, atunci când citiți finalul ar fi indicat să fiți singuri și să aveți niște șervețele la îndemână. Am terminat povestea cu lacrimi în ochi, deoarece este profundă și te face să conștientizezi cât de norocos ești.

Mi s-a părut interesant modul în care a fost structurat firul narativ. Avem câteva capitole care se întâmplă în „prezent” și se termină într-un fel care te lasă în suspans. Dar, în loc să afli răspunsurile pe care le dorești atât de mult, ne urcăm într-o mașină a timpului și ne întoarcem în trecut, când puteai să atingi pacea cu mâinile. În felul acesta observăm cât de mult s-au schimbat personajele, cum războiul i-a forțat să se maturizeze.

Vede lucruri pe care alții nu le văd. Ce a făcut războiul din visători.”

Marie-Laure este o fetiță curioasă, care își pune multe întrebări și speră la ceva mai bun. Vede lumea în felul ei, dar nu cu ochii, ci cu sufletul. Curajul ei m-a surprins la final, și chiar cred că este un personaj memorabil. Werner este un visător, încearcă să vadă doar partea bună a lumii în care trăiește de când era mic. La început, nici măcar nu își dă seama că totul nu este așa de roz cum pare. Sau poate nu vrea să accepte asta. Amândoi au fost diferiți de la început, gândind altfel față de persoanele din jurul lor. Și personajele secundare mi-au intrat în suflet, fiecare având un lucru care m-a emoționat peste putință. Ele sunt realiste, având defecte, frici și nevoi.

Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți vedea înainte să se închidă pe vecie.”

Autorul s-a documentat pentru a putea scrie așa ceva, și pot doar să îmi imaginez cât de mult a stat să caute informațiile sau cât de greu i-a fost. Am aflat multe lucruri interesante, cum ar fi componentele radiourilor din trecut, sau faptul că frișca era interzisă în Germania la vremea respectivă. Descrierea orașelor unde se întâmplă acțiunea e realistă, iar sistemul aplicat la școala militară te îngrozește prin duritatea lui.

Mărturisesc că mă simțeam de parcă scriitorul s-ar fi uitat în sufletul meu, știind astfel ce cuvinte să folosească în așa fel încât fiecare propoziție să mă trezească la realitate. Este ușor să uiți cât de mult a suferit omenirea atunci când ai un acoperiș deasupra capului, iar magazinele se află la câteva străzi distanță de tine.

Povestea este relativ lentă, și ai multe lucruri de analizat datorită profunzimii capitolelor. Dacă vreți să o începeți, cu cât mai mult chef de citit aveți, cu atât mai bine. Altfel sunt șanse mari să vă forțați să o parcurgeți, iar asta ar fi chiar trist.

Uneori, nu există loc mai sigur decât ochiul uraganului.”

Da, este realistă și așa ar trebui să fie toate cărțile. Persoanele rămân cu traume după război, și chiar dacă rănile se vindecă, amintirile, sentimentul de teamă și durerea rămân. Este greu să treci peste ele, uneori chiar imposibil.

După ce terminam unele capitole trebuia să închid cartea ca să macin informația, chiar dacă nu era ceva foarte complex sau important. Am lăsat creierul să o absoarbă și să o păstreze în labirintul memoriei. Cuvintele m-au prins în îmbrățișarea lor nemuritoare. M-au făcut să văd ruinele orașelor și să aud obuzele atingându-și ținta, provocând distrugere și moarte.

Ce închipuiți mai sunt oamenii! De ce să te obosești să compui muzică, dacă tăcerea și vântul sunt mai cuprinzătoare? De ce să aprinzi lămpi dacă întunericul inevitabil le va stinge?” 

Mă bucur că mi-am făcut curaj și am citit-o, pentru că toate laudele adresate ei nu sunt fără motiv. O recomand cu tot sufletul (sau, mai bine zis, ce a mai rămas din el după lectură) pentru că este gândită, documentată, iar emoțiile sunt servite pe tavă. Pe lângă asta, afli cum era să trăiești în trecut de parcă ai fi chiar tu acolo.


Text: Teodora Ciubotaru (Redacția Suceava)

Editare: Iulia Dromereschi

„Toată lumina pe care nu o putem vedea” (Anthony Doerr) a fost publicată în colecția Humanitas Fiction, iar autorul a fost premiat cu Pulitzer pentru ficțiune în 2015.
3

1 comentariu

  • Felicitări! O recenzie deosebită! Se reflectă în ea pasiunea pentru lectură a Teodorei, dar și profunda ei sensibilitate, capacitatea de analiză a eului interior, abilitatea de a se strecura încet, dar sigur, în universul de emoții creat de un scriitor talentat!