Din tainele războiului. Tanti Fica: „Toate iile mele sunt de suflet. Dacă mă pun pe lucru, nici foamea, nici setea nu mă ridică până n-am terminat.”

Tanti Fica, artizană din mâinile căreia ies ii de o frumusețe nemaivăzută, contribuie de mai bine de o jumătate de secol la menținerea în viață a unor tradiții pe cale de dispariție în satele românești. Cu pasiune, ne-a vorbit despre ce înseamnă realizarea veșmintelor populare și ne-a reamintit că lucrul bine făcut înseamnă multă muncă, răbdare și dragoste.


Materialul despre Sofia Ciungu, țesătoarea de ii din comuna Corbi, județul Argeș, a fost realizat în cadrul primului atelier de pre-documentare cu redacția Curtea de Argeș. Nu am fi reușit să ne organizăm atât de bine fără susținerea permanentă a partenerului nostru local, Asociația G.H.E.P.art. Atelierul face parte din proiectul G.H.E.P.art Hub, cu sprijinul financiar al Corpului European de Solidaritate.

Care este numele dumneavoastră adevărat?

Râde. Încet, sincer, dar parcă desprins din altă realitate. Nu i s-a mai pus întrebarea de-o vreme. Prin Corbi, satul din județul Argeș în care și-a legat viața de-un om cu un fir și-un ac, i se zice simplu – tanti Fica. Așa o știu cei din comunitate și din județ.  Dar cine este ea, de fapt?

Am întâlnit-o pe tanti Fica (pe numele său adevărat Sofia Ciungu) sâmbăta trecută, în fața porții ei. Ne aștepta, căci știa că o să venim în atelierul ei de acasă. Era îmbrăcată într-o fustă neagră, cu o ie brodată în aceeași culoare. Ambele creațiile ei. Negrul, albul și galbenul (puțin și nu strident) sunt culorile specifice  zonei, a explicat ea mai târziu. Zâmbetul și atitudinea ei sunt cele mai evidente accesorii, în schimb. Cu spatele drept, pășește în propria casă și ne invită să intrăm.

Interiorul e simplu, însă încărcat de fărâme din viața familiei. Fotografii, petice, ațe și alte bucăți de suflet. E o viață de om dedicată, de câteva decenii, unei arte pe cale de dispariție: coaserea iilor. Mai precis, mai mult de jumătate de secol a trecut de când eroina noastră a început să lucreze ii, obiecte vestimentare apreciate la nivel național și internațional.

AIVI media.hub: Din ce an ați început să faceți ii?

Tanti Fica: Păi dacă îți spun, mămică… Acum 58 de ani am cusut prima ie; că am acum 65 de ani. Nu știu câți vor mai fi, dar să sperăm că mai sunt. După aceea am făcut de toate, de toate, mamă, că asta a fost viața la țară. Eu n-am învățat prost nici la școală, dar cum era atunci, mi se măritase o soră mai mare și nu mai avea cine se duce cu vacile. Așa că mergeam pe dealuri, învățam și pentru școală și coseam. Atunci era la normă. Trebuia să coși pe zi câteva ore. Seara lucram iarăși până la o anumită oră. Ce, era ca acum?! Să stai să te uiți la televizor? Eu nu am avut televizor nici nu știu până când!

La ce lumină? Aveați electricitate în zona aceasta?

Electricitate, da, aveam. Pe timpul meu, pe aici era lumină. Am prins și cu lampa. Îmi amintesc când „ne duceam la mireasă”, cum se spunea. Când era mireasa logodită, dacă avea, de exemplu, nunta după Crăciun, tot postul Crăciunului se strângeau fetele din sat și se duceau la cusut. Fiecare cosea, că atunci se făcea horă, se împărțeau lucruri, se dădea pe umăr de unchi, veri, și așa mai departe. Fiecare cosea ce-i dădea acolo. Și mai aprindeam și lampă, și felinare pentru că la un beculeț nu puteai să vezi. Se mai punea câte și o lampă. Nu știu ce ochi aveam atunci. Acum, vă spun, eu cos cu cinci la ochelari și este foarte greu. Probabil că d-aia am prăpădit și ochii atâta, că n-am ținut la ei. Dintotdeauna eu am lucrat la război, orice la război, lucruri groase, țoale, macaturi, prosoape. A fost și o perioadă când nu am mai făcut, că nu mai făcea nimeni. Nu se mai dă zestre acum.

Sunteți născută aici, în Corbi?

Da, aici sunt născută și aici am rămas. Copiii au plecat, dar noi am rămas.

Tanti Fica Colaj Ioana Urluesc

De-a lungul timpului ați mai găsit persoane pe care să le îndrumați?

Au mai venit, dar cum au venit au și plecat. Am o singură familie care a vrut să învețe cu adevărat și lucrează. Copii ăștia îmi cumpără și mie mărgele. Nu am eu habar de magazinele de la București. Nu se găsesc foarte greu, dar trebuie să și știi ce să alegi. Au apărut și de plastic, și când calci se imprimă pe pânză. Așa mi-am riscat munca. Trebuie să fii atent. Trebuie să fie de sticlă, așa că mereu le dau mostră.

Când v-ați căsătorit, v-ați făcut dumneavoastră rochia?

Nu, am închiriat de-aici, de la Domnești, cu ziua! Pe timpul meu erau și cu ie și cu fotă miresele și nu mi-au ajuns banii. Am dat 270 de lei atunci. Erau bani la vremea aceea.

Cât vă ia să faceți o ie?

Depinde foarte mult de model, cât e de complicată. Dar o ie durează cel puțin zece zile de lucrat de dimineața până seara. E foarte migălos, iar cu ochii mei e și mai greu. Problema mea e alta: dacă mă pun pe lucru, nici foamea, nici setea, nimic nu mă mai ridică până nu simt eu că am terminat măcar ceva.

 

Care vi se pare cel mai greu lucru de cusut sau de aplicat?

Mamă, mie nu mi se pare nimic greu, mi se pare foarte ușor. De exemplu, am o ie de la o noră de-a mea. Ia a trecut de suta de ani. O lăsase în paragină. I-am zis „Ia dă-o, fată, încoace”, că tot stătea degeaba prin pod. Am recondiționat-o, i-am înlocuit o mânecă întreagă, vezi, era mâncată. Sunt unele la care trebuie să înlocuiești absolut tot, decupezi tot, dar contează foarte mult materialul… Bumbacul nostru e bumbac. Mai găsesc la unele băbuțe pânză de casă. E altceva. Acum nu se mai face așa ceva.

Dumneavoastră mergeți când sunt festivaluri sau alte evenimente să expuneți?

Nu, mă duc aici, la mănăstirea mea. Să mă duc la târguri nu îmi permite timpul, pentru că avem foarte multe treburi ale noastre, prin curte. Iau de lucru doar în limita posibilităților. Mereu am propus, inclusiv la primărie, să se bage în programa școlară ore de țesut la război. Toată lumea să încerce, să știe! Mă mai prinde mirarea de femeile de aici care zic că ele nu știu ce și cum, când eu știu sigur că femeile astea au mai lucrat, și mă roagă pe mine să le modific ceva. Eu le spun mereu: „Ia să vezi că poți! Ia materialul și vino la mine!” și reușesc să își facă ia. Dar acum, vezi tu, e și comoditatea asta. Mie mi-ar plăcea enorm să am pe cine învăța.

V-a fost vreodată greu să renunțați la o ie? Să o vindeți?

Foarte greu… Toate sunt de suflet, pentru că le fac pentru mine. Pentru voi e bine să faceți, să vedeți ce mult țineți la un lucru, oricât de muncit ar fi, când știi că e al tău! E nevoie de multă voință să lucrezi. Nu trebuie să te plictisești și să nu faci fără dragoste. Nimic fără dragoste. Modelele mele sunt făcute de la mine din cap, nu de pe calculator.


Cu Tanti Fica, încă din momentul în care i-am trecut pragul, am avut parte de o legătură specială, iar la despărțire am plecat cu un gând clar: să revenim cât mai repede. Toate am simțit o conexiune profundă, inexplicabilă, având în vedere faptul că nu ne cunoșteam anterior. Arta impregnată în sânge și pasiunea pentru ac și ață o fac să rămână una dintre ultimele femei-meșter ale zonei Muntenia. Iubirea de meșteșug ne-a transmis-o și nouă, invitându-ne să-i învățăm tainele în următorul război [de țesut].

5

2 comentarii

  • Un material care ți se lipește, efectiv, de suflet! Tanti Fica este, fără doar și poate, un model pentru comunitatea ei, dar ar trebui să devină unul pentru fiecare generație de tineri din această țară! Au mai rămas puține, la noi, din păcate, și e minunat că redacția AIVI MediaHub din Curtea de Argeș a ales această modalitate de a o promova și a-i dovedi că tinerii frumoși înțeleg și respectă tradițiile, munca, pasiunea, arta simplă și frumoasă a creatorilor populari!
    Felicitări! Sper că acest articol să fie inspirație pentru toate mini-redacțiile AIVI – astfel de oameni extraordinari trebuie apreciați și făcuți cunoscuți în comunitățile lor, iar dacă tinerii fac acest lucru, atunci viitorul nostru zâmbește!

  • […] În weekend-ul petrecut alături de colegii din redacție am avut ocazia de a vizita încă o dată niște locuri superbe din județul Argeș și de a pătrunde în poveștile pe care locurile și oamenii din zonă le poartă. Vizita la Tanti Fica, cum este numită de către cei ce o cunosc, mi-a plăcut cel mai mult. Dânsa locuiește în comuna Corbi și coase de când era copil, de unde se explică și colecția ei impresionantă de ii făcute manual însoțită de povești pe măsură (n. red.: Daria a făcut parte din echipa care a documentat materialul despre Tanti Fica) […]