Portret | Între microorganisme și semitonuri

Disclaimer: Material realizat pe baza unor amintiri foarte îndepărtate, prin urmare întâmplările pot părea ușor distorsionate. We tried our best. Ne asumăm în totalitate și sperăm să vă alegeți cu o poveste mișto.


E undeva în jurul orei 23.00 și-nchid ușa de la balcon, ca să nu se-audă până-n bucătărie. Îmi place să stau nopțile în containerul ăsta cu geamuri, de când cu pandemia. Închid ușa și deschid geamurile. Noroc cu trail period-urile de pe Spotify. Mă înghesui în scaunul pliant și apăs play. Și cânt. Ceva despre un vultur și despre cum ar fi să fii un vultur. Și tot dau mai încet, până nu mă mai aud decât pe mine. Mi-am amintit ce-i aia poftă de cântat și că, acum vreo trei-patru ani, voiam să fac doar muzică. M-am reorientat, între timp. Dar mă-ntorc în continuare la ea. E ca un bumerang care-mi taie calea, iar și iar, tot timpul exact atunci când uit că l-am aruncat.

M-a fascinat întotdeauna cum se infiltrează muzica în colțuri din viață, acolo unde nu ne-am aștepta s-o găsim. V-am spus cvasi-povestea de mai sus pentru că în urma ei mi-a trecut prin cap să scriu despre băiatul în blugi cu cămașă, pe care-l puteți vedea în fotografie. E artsy, știu. I-am făcut-o anul trecut cât se juca – destul de serios – pe un pian – destul de dezacordat. Îl cheamă Tavi și vorbește mult. De obicei pentru că are ce să spună. Chestie care-l face destul de potrivit pentru un articol în care ai vrea să spui multe, dar nu de asta am ales să scriu despre el.

Tavi cântă la pian de când era foarte mic. Și iubește pianul. Iubește muzica, în general. A câștigat concursuri în afara orașului – adică Deva, dac-ați auzit de noi – , tot când era foarte mic. Ar fi vrut să dea la Conservator. Acum trecem amândoi pe-a doișpea și el se pregătește pentru admiterea la Medicină. Am vrut să pun deciziile astea într-un context. Și poate să-mi dau seama pe unde se strecoară muzica.

No, păi și cam ce vrei să știi?

  -Nu știu.

  -OK.

Și simt cum se naște o poveste. Pe niște străzi pe care am luat-o fără să știm prea bine unde duc.

Muzica a descoperit-o mai mult singur. De la copiii care fac muzică de mici te aștepți, în general, ca părinții să fi fost cei care le-au pus-o în brațe. Practic vorbind, cam așa a fost. Era foarte mic când ai lui i-au luat o orgă de jucărie. Și s-a jucat cu ea până a părut să fie puțin mai mult decât joacă. Bineînțeles că n-a fost așa, dar adulții au de multe ori tendința să privească joaca din puncte extreme: ori ca pe ceva prea pueril, ori prea serios. Nu e niciuna, nici alta. Da, băiețelul ăla se juca. Doar că era clar că-i plăcea. Și că învăța acorduri simple și game de bunăvoie. Ca și cum ar fi fost tot joacă.

Cred că totuși educatoarea a spus prima că am talent”, zice, și-și crește ritmul mersului. Și cu cât avansează cu povestea, cu atât își mișcă mâinile mai energic. Era în grupa mare când a urcat pentru prima dată pe o scenă, cu un pian care nu era de jucărie. Nu mai știe dacă era un spectacol sau o serbare. Dar ține minte că a cântat singur pe scenă, cu o Casă de Cultură plină. Nu mai știe nici cum i-a ieșit, dar crede că s-a descurcat. Adică, la final toată lumea aplauda în picioare un băiețel de grupa mare care făcea, pentru prima dată, muzică în fața oamenilor.


Citești cu drag poveștile noastre?

Ne poți susține cu o cafea virtuală în documentarea lor.

În aceeași zi, la programul de somn, a făcut ce făcea de obicei. Ceilalți adormeau unul câte unul și el s-a ridicat turcește-n vârful patului, fixând pereții, pentru că nu-i plăcea să doarmă. „Simțeam că pierd vremea dormind… Mă gândeam c-aș putea să fac orice altceva în timpul ăla.” Inclusiv să cânte. Crede că la asta se gândea când a văzut-o pe educatoare îndreptându-se către el. Educatoarea de care nu-i plăcea. S-a ridicat de pe scaun, cu tot cu punga de fulgi de porumb din care ronțăise toată după-masa. Se gândea c-o să-l certe că e treaz. Dar când educatoarea de care nu-i plăcea a ajuns lângă el, i-a întins punga cu fulgi de porumb și i-a zâmbit. Zice că erau niște fulgi de porumb foarte buni. „Și m-am simțit, așa, special.” Și râde printre cuvinte, cu melodicitate în glas. Și-ți amintește de un copil care descoperea, cândva, muzica de unul singur.

Cântă ori de câte ori i se ivește ocazia. De-aia-l enervează oamenii talentați care fac pe modeștii atunci când li se solicită talentul. Crede c-ar fi o lume mai reușită dacă ăla care stă jumate’ de zi cu chitara-n cameră n-ar spune „Nu, bă, că eu nu mă prea pricep” când îl împinge gașca pe scenă la un pub concert.

Mai târziu, ajungem în spatele unor garaje. Ne așezăm pe o bară și, de la filosofia artei, o dăm în povești despre amintiri. Îmi spune că aia e cea mai frumoasă amintire din copilărie. Și că educatoarea de care nu-i plăcea a devenit brusc preferata lui. Poate că amintirea asta e și unul din motivele pentru care încă-i persistă unul dintre puținele regrete.

Revenim la momentul de glorie. A continuat cu pianul lui până când a venit vara de dinaintea clasei întâi. L-a întrebat mama lui dacă n-ar vrea să facă pian și la școală și el a zis imediat că da. Așa că s-a înscris la clasa de pian al singurului liceu de muzică din oraș. Și joaca lui devenea, încet-încet, ceva diferit, culminând cu premiul întâi al Concursului Johann Sebastian Bach de la Cluj. Era încă în clasa întâi.

Eram, cumva, mândria clasei.” Și a profesoarei. Care-a decis să-și pună toate speranțele generației într-un băiețel. Și băiețelul ăla abia învăța ce înseamnă școala. Așa a apărut presiunea. Și, automat, o contradicție în mintea unui copil de șapte ani care începea să descopere chestii plictisitoare în ceva ce-l făcea fericit. Totuși, n-a simțit asta dintr-odată. Până prin clasa a treia, a continuat să cânte. Și concursuri, și coruri și cam toate condițiile pe care le bifează un adult atunci când scrutează lumea după sclipirile marilor talente, ca să se simtă special pentru o clipă. Și creștea și cânta. Dar parcă semăna tot mai puțin a joacă.

Da’ cred sincer că ea chiar voia să m-ajute”, spune despre profesoara lui. „Că acuma mulți profesori chiar se folosesc de elevi pentru prestigiul propriu și așa. Da’ eu cred că ea avea intenții bune.” Dar, indiferent de intenții, presiunea era acolo. „Cântam deja chestii greoaie și vedeam că lucrează altfel cu mine și no, nu prea-mi mai plăcea.” Așa că prin clasa a treia își pierduse deja interesul. Iar într-a patra s-a mutat la altă școală.

N-a insistat nimeni să rămână, dar „(…) unul dintre regretele mele e că n-am continuat la liceul de muzică”. Mama i-a propus să-și schimbe doar profesoara. N-a vrut. „Aș fi vrut să dau la Conservator” și dă din umeri. După un gimnaziu în care i s-a cam prăfuit pianul lângă perete, șansele să continue pe drumul ăsta erau destul de mici.

Tavi Demea față-n față cu pianul. FOTO Arhivă personală

S-a reorientat între timp. A ajuns într-o clasă de științe, iar gândul la Medicină îl are de multă vreme. Simte că-i o meserie care l-ar putea provoca și are mare nevoie să-și deconecteze mintea de la ce se întâmplă-n jur și să o concentreze la ceva.

Dar, odată cu liceul, s-a reîntors și pianul. Fără să-și dea seama când – bumerangul de care ziceam la început. S-a gândit de câteva ori să se reapuce de ore, dar i s-a părut că n-ar mai avea rost. Totuși, cântă. Cântă mult, acasă și oriunde găsește un pian nefolosit. Cântă ori de câte ori i se ivește ocazia. De-aia-l enervează oamenii talentați care fac pe modeștii atunci când li se solicită talentul. Crede c-ar fi o lume mai reușită dacă ăla care stă jumate’ de zi cu chitara-n cameră n-ar spune „Nu, bă, că eu nu mă prea pricep” când îl împinge gașca pe scenă la un pub concert.

Caută muzică de fiecare dată când se plictisește. Dac-o aude, îi place să o descompună. De multe ori i s-a întâmplat să reproducă acasă secvențe pe care le-a auzit într-un promo din difuzoarele de la supermarket. I s-a întâmplat să și compună, pornind de la secvențele astea. Pentru că mai și compune. Și, uneori, chiar îi reușește.

Îl întreb cum își vede relația cu muzica pe viitor, în contextul Medicinei. Nu pare foarte pus pe gânduri de întrebarea mea. Îmi zice simplu: „Face parte din mine.” Îmi spune că muzica o să fie tot timpul acolo. „Știi, m-a întrebat odată cineva dac-am plâns vreodată la vreo piesă.” Bate foarte repede din picior. „Acuma da, evident c-am plâns, da’ eu nu cu asta am rămas. Eu o simt foarte tare corporal, efectiv mă bubuie…” Își strânge și deschide pumnii. Ritmic. „E chestia aia cu – arta e copilul din dragoste conceput în beția simțurilor.” Tresar. Parc-am mai auzit asta cândva, demult. Parcă mai lovește o dată bumerangul. „Cred că asta e. Îți dai seama – beția simțurilor, asta e cu muzica, să fie atâta de profundă încât efectiv să te bubuie.” Mă gândesc că asta e cu pasiunea-n general. Și că oamenii au nevoie de pasiune ca să dea sens vieții. Ca să mai bubuie din când în când.

Muzica e o memorie incredibil de fidelă a pasiunii. Chestia puțin mai mistică cu ea este că habar n-ai când și de ce te lovește. Nu se strecoară pe nicăieri, deci. Te lovește fără menajamente. E acolo pur și simplu. E acolo, așa încât să nu știi dacă n-o să dai la Conservator în anii de rezidențiat.

Poate c-o să dau până la urmă, te-ai gândit la asta?


Andreea Anca (departamentul #creativ – Muzică) a scris anul trecut despre un prieten pasionat; despre Tavi. Tavi cântă și compune. Tavi urmează să dea examen la Medicină. Tavi face acum parte și el din același departament și ne bucurăm că i-am putut cunoaște și publica povestea. Editarea îi aparține lui Radu Eremia, corectura este făcută de Iulia Dromereschi. Fotografia face parte din arhiva personală a lui Tavi.

4

Comentează