„Am întâmpinat prima bombă în pat, cu mâinile sub cap, dar cu inima undeva pe jos”. Portret de fost luptător în teatrul de operațiuni

Trebuia să fac curat încă de când eram mic.”

„Să înțeleg că era un fel de pasiune?”

„Am zis că trebuia. Să nu exagerăm.”

Vremea în care s-a născut i-a impus o disciplină pe care nu e foarte sigur că o mai regăsește în rutina lui actuală, dar care cu siguranță i-a prins bine în anii când avea mai puțin de cinci minute să se prezinte în fața comandantului și să înceapă cele 50 de flotări zilnice. Pe atunci se considera mai mult un luptător decât îl vede azi pe logisticianul din spatele biroului. Mie mi se pare la fel de impunător, deși situațiile stresante și-au spus cuvântul și i-au mai săpat riduri pe față. Nu s-a visat niciodată în uniformă; mi-a mărturisit că profesia ideală era cea de pensionar – pasiune pe care amândoi am împărtășit-o până să ne aventurăm printre calcule matematice, experimente fizice sau chimice și texte literare.

În fiecare dimineață se energizează ascultând melodii actuale, vesele. Cumva, îl ajută să treacă peste stresul acumulat la muncă, să se concentreze pe noile sarcini din ziua respectivă. Se pierde uneori în gânduri, îmi pot da seama că după fiecare întrebare mai dificilă se reconectează cu trecutul, cu un el încă ancorat în senzațiile de pe câmpurile de război, un el care a fost prins în multe situații dificile, dar care, paradoxal, a scăpat doar cu cicatrici sufletești pe care le arată foarte greu –  pur și simplu nu vrea să-i îngrijoreze pe cei dragi  – el e bine.

Îi place să se aventureze cu bicicleta, dar și mai mult adoră să-și petreacă puținul timp liber cu familia – acum și mai puțin, odată cu izbucnirea pandemiei. Ipotetic, are program de la 7:00 la 14:30. Practic, fiica lui mi-a spus că lucrează, de cele mai multe ori, cel puțin până la 17:00, la care se mai adaugă și treburile pe care le rezolvă la telefon.

Cum intră pe poarta Unității, este întâmpinat cu „Să trăiți!”, iar după ce răspunde politicos, își spune singur, cu jumătate de zâmbet pe față „Mă mir că nu-mi zic deja Tu mai lipseai.” Îmi explică ce schimbări au făcut ei, local: de când a izbucnit criza nu mai dau mâna, cum erau obișnuiți, poartă toată ziua măști și au grijă să fie pe cât posibil la o distanță decentă unul de celălalt. „Sincer, e mai simplu să dădăcești niște oameni maturi decât niște copii. Îi înveți și pe ăia și pe ăia să lupte cu viața, pentru viață”. Amândoi suntem de acord că este vorba mai mult de o formă de respect și disciplină insuflate de timp și circumstanțe, nu de vreo aptitudine intelectuală sau rebeliune reprimată.

Am apreciat cum pentru fiecare întrebare pe care i-o puneam, direct sau indirect, răspunsul întotdeauna se învârtea în jurul sferei familiale. De asta nici nu m-a mirat când mi-a spus că singurul lui refugiu real este familia – care, într-o notă a obișnuinței, se rezumă la soție și cei doi copii. Mi-a povestit cum și-a început viața alături de femeia pe care o numește cu mândrie soție: doar cu un set de tacâmuri, un pat metalic de un metru lățime și o cutie de carton pe post de noptieră. Acum se consideră bogat – are două dintre cele mai neprețuite averi: două fete de care este extrem de mândru, o adolescentă și un năpârstoc energic.

Atunci când pleci, nu pleci singur. Iei o parte din acasă cu tine. Și e o parte care va rămâne mereu acolo, în teatrul de război, o parte pe care cei de acasă nu o vor prelua niciodată și nu pentru că nu vor, ci pentru că este imposibil, oricâtă empatie ai deține, să înțelegi gândirea și trăirile de pe front.

Își amintește cu un soi de frică, adrenalină și cu un dor de acasă ce a rămas acum doar o vagă senzație de zilele din Afganistan și Kosovo; zile în care el consideră că-și punea cariera militară pe primul loc. Acum spune zâmbind că „s-a pensionat” și, deși îi lipsesc zilele de „fighter” și are uneori discuții legate de motivul pentru care ar trebui să se întoarcă pe front, e vizibil măcinat de amintiri ce se derulează în imagini și de realitățile din spatele articolelor de presă impersonale. Acum, a ales să pună familia pe primul loc. Toate alegerile privind munca lui sunt direct influențate de impactul asupra membrilor. E fericit. Îmi arată, cu o mândrie ușor afectată de greutățile neîmpărtășite de-a lungul celor 4985 km distanță de casă, cum i-au influențat parcursul de șase luni cele 189 de scrisori virtuale de la cei dragi. Ce a însemnat să fie scris un articol despre el, despre plecare și depărtări, tocmai de fiica lui, care a câștigat un concurs literar în urma experienței. Pentru că, atunci când pleci, nu pleci singur. Iei o parte din acasă cu tine. Și e o parte care va rămâne mereu acolo, în teatrul de război, o parte pe care cei de acasă nu o vor prelua niciodată și nu pentru că nu vor, ci pentru că este imposibil, oricâtă empatie ai deține, să înțelegi gândirea și trăirile de pe front. Fie că ești în contact direct, fie că faci doar documente, există același risc, la care se supune toată lumea. Și, din nefericire, nu ține numai de tine să aduci cealaltă parte care poate fi cărată acasă.

Și acum meditez asupra importanței fiecărei secunde. O secundă… două…trei… și visul se învârte, cerculețele absorbante ale sinelui adâncind ușor marginile pătrate ale vieții, ale rotiței ce se învârte veșnic. O amintire îmi străbate gândul; o știre, mai exact: „Patru militari români care acţionează în cadrul misiunii „Resolute Support” din Afganistan au fost răniţi joi, 30 aprilie, în jurul orei 9.00, în urma exploziei unei maşini-capcană.”[1] Nu puteam să spun „Ce bine că a fost X-ulescu în locul tatălui meu”. E absurd. Nici să spun că mă bucur că acel cineva a pățit ceva și tatăl meu, nu. Este, din nou, patetic. Mă bucur pentru mine și mă rog pentru altul. Așa scria (pe atunci) unica lui fiică. Acum, perfecționistă, consideră că rândurile sunt „decorate” exagerat. Le-ar schimba, dar știe cât de mândru este tatăl ei, deși acum ei i se par total nepotrivite.

Am simțit pe propria piele că dorul poate să schimbe un om mai mult decât orice”

„Copiii din Afganistan sunt copii inocenți, exact cum am eu acasă, dar care n-au nicio bucurie, care se maturizează la vârste fragede, care nu știu ce înseamnă să ai jucării, să fii iubit, să fii ocrotit. Ei sunt întotdeauna cu mâna întinsă, iar faptul că tu le dai acum o bomboană n-o să-i oprească mai târziu să arunce cu pietre în tine. Lor li se pare normal, e un fel de sistem de auto-apărare. Ei n-au nici cel mai mic dram de educație, de luciditate. Au doar instincte primare, nu știu dacă pot să le zic altfel. Tot ce înseamnă școală, dacă poți să o numești măcar așa, pentru ei se rezumă la religie. De asta sunt și atât de habotnici. Sunt convinși că singurul mod de a urca în cer e să comită sacrificiul suprem, iar dacă iau mai multe vieți în proces, cu atât mai bine, vor deveni eroi.” În momentul de față, Afganistan este considerată cea mai periculoasă țară din lume, intrând în cel de-al 20-lea an de război cu SUA.

„Un militar e făcut din experiențe, deci nu poate fi construit decât o dată cu trecerea timpului. Munca noastră e departe de a fi o joacă, deși în spate sunt și povești de un umor ușor sadic. Ca atunci când am auzit prima alarmă reală, ce ne atenționa de apropierea unei bombe. Stăteam în cameră cu un veteran al alarmelor. Eu eram la prima. Ce facem acum? a întrebat panicat, pentru că știam că buncărul era prea departe ca să ajungem la timp.

Stăm.

Stăm?!

Dacă e să ne găsească acum, o face și dacă alergăm spre buncăr.

Și așa am întâmpinat noi bomba, în pat, pe spate, cu mâinile sub cap, și cu inima, dacă mai exista, undeva pe jos. Aparent n-a fost să fie, n-a lovit baza. Trebuie să recunosc, sunt extrem de inteligenți când vine vorba de crearea dispozitivelor. Aruncau bombele de pe un soi de tablă ondulată. Nu aveau precizie extraordinară, dar erau la fel de letale, chit că nimereau cu trei metri mai la dreapta.”

Unele lucruri care se întâmplă acum sunt benefice – trebuie să vedem schimbările reale ale planetei, acum, că-i dăm o pauză. Sunt vești bune, se regenerează, poate reușim să învățăm ceva din asta.

Din povestirile lui, mi s-a părut fascinant cum, totuși, oamenii ăștia sufocați de atâta sărăcie și haos mai găsesc o fărâmă pentru a fi, în felul lor, umani. Un coleg de-al lui s-a împrietenit cu un taliban, deși nu puteau comunica extrem de eficient, deoarece nu aveau o limbă comună, la început. Prietenia, în cazul lui, a fost vitală. Într-o zi, când făcea de pază „în față” a fost rugat de acest prieten să-l urmeze până în spate, moment în care o mașină-capcană a explodat în locul în care se afla inițial. Soldații care stăteau de pază au fost doar răniți superficial în acel atac – un eșec calculat al talibanilor.

Așa simte și în legătură cu pandemia. E un dușman nevăzut, mult mai ascuns decât posibilele atacuri de pe front. Nu crede, totuși, că ar trebui să renunțăm la umanitate. „Unele lucruri care se întâmplă acum sunt benefice – trebuie să vedem schimbările reale ale planetei, acum, că-i dăm o pauză. Sunt vești bune, se regenerează, poate reușim să învățăm ceva din asta. E timpul să realizăm că sunt lucruri mai importante decât ieșitul în club în fiecare sâmbătă, să învățăm să ne prețuim mai mult decât înainte. Am simțit pe propria piele că dorul poate să schimbe un om mai mult decât orice. Am devenit mai răbdător cu cei din jur de când m-am întors acasă, dar încă lucrez la asta.”

„Nu mi-e teamă pe nicio linie, cel puțin la nivelul Unității s-au luat toate măsurile. Dar e deja evident că ajutându-ne reciproc o să reușim să învingem în lupta asta mai repede.”

Încheiem interviul cu o serie de „de ce”-uri și „vreau și eu să fac așa”-uri pe fundal, aduse odată cu prezența mezinei familiei, considerată a fi unul dintre cele mai importante izbânzi din viața lui: întregirea misiunii de părinte, pe orice front și la orice oră.

________________________________________________________________________________

Text: Denisa Răduță (Redacția Curtea de Argeș)

Editare: Iulia Dromereschi (coordonatoare)

Ilustrație: Andrei Chirieac (Redacția Botoșani)

[1] (potrivit www.resboiu.ro)

6

Comentează