OPINIE. Cum a fost la simulare

Săptămâna trecută s-au susținut simulările pentru examenul de bacalaureat 2021. Într-un mediu deja zăpăcit de nenumăratele schimbări generate de gestionarea pandemiei de coronavirus, cea mai mare confuzie s-a creat fiindcă mulți dintre elevi nu au știut nici pe ultima sută de metri dacă pot sau nu să meargă la instituția de învățământ de care aparțin și să dea examenul.

Am făcut un scurt sondaj printre voluntarii din redacțiile noastre și am cules câteva impresii la cald, pe care le-am ambalat și vi le servim spre analiză la rece. S-a zis că Am picat pe subiect…, că Nu citisem Slavici, dar tot am scris patru pagini (yay!), sau că Mi s-au părut ușor dezechilibrate subiectele, pentru că proză + proză = prea mult, iar didascaliile de la al treilea subiect au fost ușor de comentat. Și s-a mai scris și textul de mai jos, pe care-l vom publica anonim, cu titlul de opinie.


Oare dacă la noi, în buricul târgului, a fost așa, oare în locurile pe care le numim „defavorizate” cum a fost?

Dacă ar fi să rezum experiența de azi într-un singur cuvânt: frig. Și în două: frig-frig. Și în trei: frig de tot. Primul lucru care te lovea când intrai în liceu nu era, în mod surprinzător, emoția, ci frigul. Scuza – normal, s-a întrerupt căldura de vineri, nu s-a remediat „avaria”, clădire veche și foarte mare, tavan înalt etc. Nothing new here. Asta m-a făcut să mă gândesc că ne mândrim cu sintagmele „liceu de top”, „liceu de prestigiu”, „unul dintre cele mai bune licee din țară”, dar se pare că ni le lipim bucuroși în frunte doar când ne convine. Între timp, coborând cu picioarele într-o realitate care nu se ridică la aceste standarde, am dat simularea cu gecile și căciulile pe noi. Topul și prestigiul nu țin de cald. Chiar s-a glumit la ieșirea din săli (tot ce ne-a rămas a fost să facem haz de necaz) că prima jumătate de oră nu trebuia luată în considerare, pentru că atâta îți lua să îți încălzești mâinile. Un observator obiectiv (și bine pregătit la capitolul „figuri de stil”) ar putea vedea în această glumă o hiperbolă, dar s-ar cam înșela. Subiectul I a fost scris cu senzația de mână amorțită, pe care abia ți-o miști, pe care ți-o dă gerul. Mă întreb – oare dacă la noi, „în buricul târgului”, a fost așa, oare în locurile pe care ne place să le etichetăm ca „defavorizate” cum a fost? Dar aici cred că e loc de o discuție mult mai amplă.

Odată mâinile semi-încălzite și sufletul ușurat de povara „surprizei” pe care o presupune aflarea subiectului III, ne luăm la trântă cu subiectul I. Și aici dăm nas în nas, ca în aprope toate testele de antrenament, cu un text în proză scris de un autor X despre întânirea cu un autor Y, unde X = autor nu foarte mainstream și Y = autor foarte mainstream. Adică de Y n-ai cum să nu fi auzit. De Y e foarte posibil să te lovești și la temutul subiect III. Y e autorul ăla despre care se folosesc cuvintele (întotdeauna reciclate) precum „magistral”, „ilustru”, „memorabil”, „desăvârșit”. Iar X povesteșe cum Y i-a „marcat destinul” sau „deschis oriznonturile”. Ceea ce e în regulă. Unele dintre întâlnirile astea chiar au jucat un rol important în viața lor personală & literară. Dar nu pot să nu observ un subton elogios, glorificator – „Uite-l, el e, ai auzit de el, ai auzit de textele lui, uite ce om cool era, uite cum nu era el un om obișnuit – era o personalitate.” Și, încercând din răsputeri să îi unicizeze „cu forța”, scriitorii X anulează orice urmă de originalitate din personalitatea scriitorilor Y. Îi fac să semene. Și, întotdeauna, să fie „măreți”. Sincer, chiar nu m-ar deranja să citesc un text despre Creangă, să zicem (îl aleg pe el pentru că am văzut că e „la modă”), și în textul ăsta Creangă să fie om. Poate puțin plicticos. Poate puțin antipatic. Poate pur și simplu lipsit de „strălucire”. Cred că ne agățăm prea mult de ideea de personalitate și prea puțin de ideea de persoană (și asta nu numai în subiectele de BAC, ci și în viața de zi cu zi). Chiar îmi doream de ceva vreme să vorbesc despre asta – văd text după text în care se repetă aceleași tipare și chiar cred că avem nevoie de puțină subversivitate.

Nu m-ar deranja să citesc un text despre Creangă, să zicem, în care Creangă să fie om. Poate puțin plicticos. Poate puțin antipatic.

Apreciez, în schimb, adaptarea la situația actuală a subiectului I B – cred că se vorbește mult despre pandemie, așa că am avut cu toții „material” (eu am ales, totuși, să nu vorbesc despre asta, dar cred că mulți au putut să o facă cu ușurință). La subiectul II m-a bucurat să văd un fragment (zic eu) esențial din Conu Leonida. Pe lângă faptul că textul mi-e tare drag (din considerente pur extra-școlare), găsesc mereu în didascaliile alea esența traiului casnic al Efimiței și al lui Conu Leonida. E suficient fragmentul pe care l-am primit astăzi ca să „citești” personajele. Normal, n-am scris asta la simulare. Am dat judecățile proprii pe exprimări pompoase și cuvinte frumoase. Isn’t that what you’re actually supposed to do? Deși Caragiale este predat în școală ca un „maestru al tipurilor umane și al comediei de moravuri”, câteva lecturi „suplimentare” îmi spun că ar fi detestat asta. Ar fi urât să fie redus la ideea de „ha-ha”. Dar, știm cu toții, materia e multă, timpul scurt, BAC-ul vine și n-avem timp să pierdem vremea „cu amănuntele”, nu-i așa?

Iar despre opera de la subiectul III cu al său final tragic (care, îndrăznesc să spun//a se citi din nou zâmbetul din colțul gurii, concurează la kill count doar cu Hamlet-ul lui Shakespeare) cred că s-a scris mult (nu știu dacă și bine) și nu cred că e nevoie să îngroș rândurile.

6

Comentează