Jurnal de medicinist(ă). Așteptări mari de la o lume pandemică

Eu sunt Maria, am 19 ani și sunt studentă în anul I a Facultății de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Este singura introducere de care avem nevoie, deocamdată.

Cum am ales Medicina?

Este una dintre primele întrebări pe care le-am primit de la persoanele cărora le-am spus ce facultate vreau să urmez. Alături de toate încurajările precum: „Crezi că o să te descurci?”, „Este destul de greu, să știi”, „Nu toți care intră o și termină”, și așa mai departe. Pe lângă faptul că este una dintre meseriile visate de copii, în general, eu l-am avut aproape pe tat, care este asistent medical. Când eram mică eram foarte atașată de el, așa că nu mă vedeam făcând altceva în afară de ce face el. Mai târziu, am urmărit împreună cu mama serialul Grey’s Anatomy. De acolo a venit și curiozitatea pentru chirurgie. De atunci am rămas fixată pe aceasta idee. Niciodată nu m-am imaginat pe alt drum.

Cum m-am pregătit?

Alături de pregătirea psihică, atunci când încercam să mă conving dacă sunt sau nu aptă să fac acest pas important, făceam săptămânal pregătire la biologie și chimie.

Am început în clasa a XI-a. După fiecare ședință, recapitulam ce ni s-a predat și încercam să fiu cu materia pusă la punct pentru săptămâna ce urma. Lucram teste-grilă din cărțile Universității, capitol cu capitol, iar după ce am terminat materia am început să fac teste generale, admiteri și simulări din anii trecuți.

Din păcate, pandemia a reușit să mă prindă în cele mai tensionate momente, când știam că mai am doar câteva luni până la bacalaureat și admitere. Pregătirile online au fost o mică provocare, dar am încercat să mă adaptez cât mai bine posibil. Partea bună a situației: întrucât nu puteam să ies din casă, mi-am folosit o parte mai mare din timp ca să lucrez intens, iar sentimentul de ușurare pe care l-am avut când toate s-au terminat a fost mult mai puternic.

Dar nu știam ce mă aștepta.

Prima sesiunie a Mariei. Ilustrație: Eugen Munteanu

Ce fac acum?

Îmi pun aceeași întrebare. De când au apărut primele restricții m-am rugat să dispară până începe facultatea, deoarece știam cât de greu era să mă concentrez în acest mediu la materiile din liceu, care durau 40-50 de minute și mă întrebam cum o să mă descurc când dau de cursuri ce pot ține și trei ore.

După o lună în aceste condiții am ajuns la concluzia că este obositor, încurcat, neatractiv. Mă trezesc, deschid laptopul, încerc să stau cât mai atentă, să-mi iau notițe… să-mi iau gândul de la faptul că totul ar fi fost mult mai ușor și mai frumos în amfiteatru: fiecare la locul său în bancă, nu la biroul de acasă; în pauze să stăm împreună în curtea Facultății, să ne plimbăm, nu să ne aruncăm în pat, cu mintea și ochii obosiți de la privitul ecranelor.

Am reușit să merg o zi la facultate. După ce am terminat materia despre oase, am fost împărțiți în două grupe, în condiții de distanțare, să le vedem. Cu două săptămâni înainte am fost chemați la sediul Catedrei de Genetică, câte o grupă pentru fiecare dintre cei doi profesori, pentru a ni se preda fizic. Vă pot spune cu mâna pe inimă că aceste momente, scurte și prea puține, au depășit cu mult restul orelor petrecute online. Emoțiile prin care treci văzând un om fizic, explicându-ți, după atâta timp în care tot ce ai văzut este ecranul unui laptop, sunt covârșitoare. Nu cred că vom mai avea asemenea experiențe prea curând. Nici măcar sportul nu îl mai facem fizic… ah, da, am uitat să menționez – sporturile ce puteau fi executate în aer liber se țineau în aceste condiții. Dar nu mă plâng, era unul dintre singurele momente în care îmi puteam vedea colegii.

Pe lângă cursuri online, la care îmi este greu să stau concentrată, prima lună de facultate mi-a oferit oportunitatea de a sta la cămin, de a cunoaște persoane noi și de a crea legături mai strânse cu cele pe care le știam deja. Am avut norocul de a fi vecină de cameră cu un fost coleg de clasă, iar la un etaj mai jos am găsit alți trei foști colegi de liceu. Alături de ei și de noii colegi de cameră am creat o mică familie: ne vizitam la cafea, luam cina împreună și ne întâlneam la ceea ce noi numeam „sesiuni de studiu”, dar ajungeam să vorbim despre altele. Însă pandemia mi-a furat și asta. Momentan, stau acasă pe o perioadă nedeterminată, care sper să fie cât mai scurtă.

Rămân cu dorința să scăpăm cât mai repede și că voi simți cu adevărat viața de studentă. Îmi doresc să încep un nou capitol, altundeva decât în camera în care mi-am petrecut deja cea mai mare parte a vieții.


Text: Maria Olteanu (redacția #curteadearges)

Editare: Radu Eremia. Corectură: Iulia Dromereschi

Cu ilustrații originale de Eugen Munteanu
10

1 comentariu