PoveȘtiri de Cartier | Graffiti, nostalgie & maturizare în Drumul Taberei

În februarie 2021, zece jurnaliști voluntari din cartierele Berceni, Drumul Taberei și Militari au pornit într-o aventură documentară. Își doresc să scoată la iveală #PoveȘtiriDeCartier, cum am numit proiectul nostru editorial, să cunoască și să ducă mai departe fețe noi (sau vechi, cu o nouă poleială) din cartierele vizate, și să îndemne și pe locuitorii din aceste cartiere să scrie la redacție și să-i cheme să le spună poveștirile.

Dacă aveți un loc favorit, o persoană dragă, o afacere de cartier, o cafenea cu personalitate, un teatru sau un cinematograf istorice, dacă ați văzut o serie de graffiti care v-a atras atenția, sau vă place să vă plimbați într-un parc bucureștean, dați de știre și livrăm o poveștire.

Ilustrație originală (c) Maria Dumitrescu

Ce faci când tot Universul tău e de acasă la școală și invers? Explorezi ce e între: un întreg cartier, un schimbă-formă făcut colac în jurul celui mai nostalgic petic de verdeață.


M-am născut respirând aer de DTR (Drumul Taberei), la ultimul etaj al unui bloc clasic cu patru etaje de pe Valea Argeșului. Am fost la o grădiniță la nici 200 de pași de casă (credeți-mă, îi număram). Buricul târgului, parcul, este probabil locul în care eu și alți câțiva am făcut primii pași. Nu existau Herăstrău sau Tineretului. Doar cel mai mare parc din cartier – parcul cu mașinuțe bușitoare, fântână, delușor de săniuș, terenuri de tenis, ștrand, tobogane de tablă și scenă de beton plină de graffiti.

Nu știu dacă imaginea lui Daffy Duck de pe betonul acoperit cu graffiti m-a făcut să îmi placă desenul, dar arta stradală a devenit laitmotiv de atunci – cretă colorată strivită de bordurile schimbate sezonier, pictură pe față la ziua vreunui coleg, tataie vopsind gardul de la intrarea în bloc.

Ajunsă în școala generală, parcul și arta căpătaseră noi sensuri. Ce e straniu e că DTR nu e celebru nici pentru una, nici pentru alta, ci pentru pensionarii liniștiți, piețele îmbelșugate, autobuzul 69, Hanul Drumețului, Cinema Favorit (și acum pentru metrou, tratat ca super-putere întârziată). Însă, pentru mine, DTR însemna parc, artă stradală și miros de acasă – aș spune ardei umpluți, cafea proaspăt măcinată și ploaie de vară. Nu mă întrebați de ce.

V-am purtat cu mine înapoi în școala generală și nu degeaba. Networking-ul și dramele de atunci erau de nedescris. X îl știa pe Y, Y fiind cel mai mare graffer de pe zonă. Y era văr cu Z care era și coleg cu cel mai bun prieten al fostului tău amic de pe culoarul școlii. Z te mai băga și pe tine în seamă când cu un creion împrumutat, când cu o temă, așa că ajungeați să vă povestiți „aventuri de băiețeală”. 

Așa a început epopeea adolescenților de la Cinema Favorit. Nu știu dacă era vreun pact, ca în Fight Club, iar dacă îl încalc acum, îmi pare rău. Trebuie totuși să povestesc cum DTR era cel mai bun loc de chiul, pentru cele mai bune motive.

(c) reptilianul.ro

Clasa a 7-a. Nu chiulisem în viața mea până atunci. Urma ora de Tehnologie (fascinant, știu). Eu și alți doi colegi ne-am hotărât să mergem pe urma poveștilor auzite de la X, Y și Z. Planul era după cum urmează: mergem de la școală până în spatele Cinema Favorit (clădire abandonată în care, după noroc, găseam cei mai buni grafferi și nițel spirit de aventură ca-n filmele americane cu case bântuite), ne cățărăm într-un copac ca să ajungem pe acoperiș, iar de pe acoperi picăm chiar în interiorul clădirii.

Nu am ajuns niciodată în cinema. Nu știu dacă a fost frica de cocoțat în copaci, vina chiulului sau brusca responsabilitate pe care simțeam că o am față de propria ființă. Aici am învățat una dintre lecțiile copilăriei (care nu putea fi primită decât în DTR).

Dar joaca de-a arta stradală nu s-a terminat aici. Abia a început. Se formase deja o micro comunitate de fani puberi ai graffiti-ului. Nu eram prea rafinați. Unii vedeau asta ca pe un joc teritorial de cine lasă cele mai multe tag-uri. Un tag este trecerea numelui de street artist doar în litere stilizate cu ajutorul unei singure culori (lăsată de marker/spray). Când ajungeai la 100 (sau 1000, nu mai știu; mă lasă memoria) scriai sub tagul tău „one”. Dar nu erai singur în tot jocul – aveai aliați, clanuri în care puteai intra. Dacă te semnai pe tine, semnai și cu numele clanului. Dacă te semnai peste tag-ul altcuiva era deja război. Unele tag-uri erau chiar vândute pe bani frumoși sau pe can-uri noi (tuburi de spray).

Am avut și eu un tag, destul de nefolosit. L-am dat pe interiorul dulapului de la școală, cu litere mari și răsucite. Suvenirul cu care am rămas din toată afacerea a fost un can uitat de un coleg la mine în dulap, spray pe care îl ascundea de dirigintă.


Cu zilele mele de adolescență apuse, cu cinematograful dărâmat, cu parcul modernizat și cu pădurea de magazine Mega Image, DTR devine un schimbă-formă. Unul nostalgic, în cazul meu. Unul care, dacă s-ar scutura puțin de câțiva ani, ar arăta așa:

(c) vladeftenie.ro
(c) metropotam.ro

În final, mă salut pe mine, mică-mică, la un revelion DTR-ist pe balcon, alături de ai mei bunici, care au trăit peste 30 de ani în cartier:


Materialul pe care l-ați citit face parte din seria documentară #PoveȘtiriDeCartier și a fost scris de Maria Chirilă, jurnalistă voluntară AIVImedia.hub. Editarea și corectura aparțin coordonatorilor proiectului, iar fotografiile fără citarea sursei fac parte din arhiva personală a autoarei editorialului. Acest proiect-pilot s-a desfășurat cu sprijinul Funky Citizens.

3

Comentează